Paul Vinicius: „Libertatea înseamnă și autocenzură, dacă suntem zdraveni la cap“

12666304_1079462998742432_1172006116_n

Cu precizia unui chirurg experimentat și luciditatea artistului deja versat, scriitorul Paul Vinicius vorbește despre micile-mari lecții ale vieții, din perspectiva omului care n-a renunțat la copilărie nici când responsabilitățile de adult i-au bătut la ușă. Ca orice poet ce se respectă, Paul Vinicius pune preț pe autenticitate în detrimentul căilor bătătorite și știe că sinele rămâne cel mai de preț bun, într-o lume amenințată de superficialitate. Paul Vinicius, despre literatură, dragoste, tentații și rătăciri și regăsiri, într-un interviu cu Tipadelasocio.

Continuați următoarele începuturi…

Locul în care sunt acum mă face să cred că nu am ajuns aici din întâmplare.

Aș reciti oricând „Despre eroi și morminte”.

Singurătatea, sora mea mai mică, iarăși vorbește în somn.

Femeia la 20 de ani are frumusețea unei biserici nepictate.

Femeia la 40 de ani știe când și de ce este cazul să spună „da” sau „nu”.

Teama mea cea mai mare este să creez probleme celorlalți. Mai ales ființelor dragi.

Mi-e dor de copilărie. Și de copilărire. Și de timpuri fără „Trebuie!”.

Locul meu favorit este eu. Și să continui să rămân așa. Până la capăt.

Copilăria mea mi-am prelungit-o până acum. Sper să pot și mai departe.

Dacă aș fi fost femeie probabil că aș fi devenit lesbian(ă). Noroc că nu.

Libertatea înseamnă și autocenzură, dacă suntem zdraveni la cap.

Mă enervează nepunctualitatea și „necuvântul” celorlalți. Și lașitatea. Și pupincurismul.

Ochii care nu se văd… se bifurcă. Și, unde să-i mai găsești?

Insomnia este starea mea naturală.

Mai bine o poezie bună decât un roman gras și șchiop.

Am renunțat la „tăriile” zilnice, de vreo 10 ani. Am trecut la „amatori”, deh…

Sunt bucuros că încă sunt așa cum mă știam.

Am admirat mereu știința de a pierde cu eleganță și cu generozitate.

„Mi-am trăit viața/ ca pe o parodie/ chiar și atunci când în jurul meu ploua cu tragedii“, scrieți în poemul „nu am să spun nimic în apărarea mea“. Care e cea mai bună formă de a face față tragediilor?

În primul rând, să te aștepți și să fii pregătit pentru ele, fiindcă viața nu este doar „lapte și miere”. Apoi, să știi să îți canalizezi energiile și să te autodisciplinezi ca să poți ieși din impas. Dar, mai ales, să știi să pierzi cu eleganță. Iar asta este una dintre artele dificil de învățat.

Unii susțin că încrederea în Dumnezeu i-a întărit, i-a liniștit și le-a arătat calea, alții sunt de părere că această credință ascunde resemnare, frică de a-și lua destinul în propriile mâini și fugă de responsabilitate. Cum vi se par aceste idei și care e tendița personală?

Pe mine, credința în Dumnezeu nu cred nici că m-ar fi întărit, nici că m-ar fi debusolat. Așa am fost educat și face parte din mine. El trăiește în mine (și eu în El) fără nici o problemă. La modul natural și extrem de familiar. Cred într-un Dumnezeu, fiindcă, în lipsa Lui, lumea mi s-ar părea oarbă și surdă și schiloadă și – mai ales – nedreaptă și feroce. Dincolo de dogmă, Biblia este o narațiune deosebit de frumoasă și durabilă, fiindcă a clădit și educat civilizații întregi și le-a așezat în niște limite firești, umane.

Nu sunt însă un habotnic, așa după cum sunt conștient că habotnicii creștini mi-ar putea nega calitățile unui „adevărat” ortodox („verde” – aș adăuga –, mai ales în ceea ce ar însemna, din acest punct de vedere, versurile mele). Am relații oneste și flexibile și cu ateii și cu adepții altor culte. Problema înțelegerii și înțelesului ar consta în câteva puncte de interes comun și în strădania, fiecăruia dintre noi, de a ne respecta propriile convingeri și de a nu încerca tertipuri de tipul „dare pe brazdă”. Așa încât, nici măcar nu aș folosi, ca argument fatal – cel puțin în lumea poeziei” –, exemplul binecunoscut al „copilului teribil” care a fost Arthur Rimbaud. Passons

12735567_1079463005409098_900872332_n

„Am ajuns la vârsta la care/ nu mai am deloc chef să conving pe nimeni“, ați scris în poemul „locuitori-bormașină“. Are rost să convingem pe cineva dacă nu a fost convins de la sine, fără intervenții?

Ei, nimeni nu le cunoaște pe toate, iar atunci când ai posibilitatea să cunoști bine niște lucruri, nu strică să le împărtășești, dacă tot vine vorba. Bineînțeles, pe un ton neutru (în nici un caz arogându-ți vreunul superior, sfătos sau didacticist), lăsându-i celuilalt libertatea să-și aleagă singur propriul răspuns despre subiectul aflat în discuție. Cât despre citatul pe care l-ai folosit în întrebare, era un vers scris la furie – că și furia-i omenească, nu? Ei, acum sunt calm, așa cum, de altfel, sunt în majoritatea timpului. Ceea ce nu exclude cu totul posibilitatea să mă enervez, la un moment dat. Semnul ar fi că am să-mi aprind, rapid, o țigară. Apropo: se poate fuma?

Foarte mulți oameni scriu, publică volume, au bloguri, vor să se remarce prin puterea cuvintelor. Cum recunoașteți talentul real și ce anume îl diferențiază pe scriitorul autentic de ceilalți?

Ei… ce-ți spuneam?… Îmi pot aprinde o țigară? Păi, Corina, m-ai fi putut persecuta la fel de bine și dacă mi-ai fi pus o întrebare la fel de „nevinovată”, dar mai generală… De pildă: Ce ar fi poezia?. Răspunsul corect pe care ți l-aș putea da ar fi: „Habar nu am”. Singurul lucru pe care știu că-l știu este că știu când este poezie și când nu. Restul este… poezie. Sunt atâtea variabile aici, în a-mi nuanța răspunsul, încât nu le-aș putea sinopsiza. Ce să-ți zic? Citesc un text… Chiar dacă îmi este foarte „pe suflet” sau nu (ca manieră), am să știu de fiecare dată dacă autorul este un chemat sau un outsider. Fiindcă „dansul” ăla cu cuvintele dimprejurul lui spune aproape totul. Poate fi real sau un fals, poate fi vorba de poezie (sau numai un vers din ea) ori o făcătură, am putea vorbi de un poet sau de un îngăimător de cuvinte. Singurul operator disponibil pe care l-aș avea la îndemână pentru a mă explica – deși și acesta este cam „antic” – se numește autenticitatea trăirii, adică, un fel de instrument oarecum abstract și, totodată, destul de subiectiv, cu care verificăm dacă un text este poezie sau nu.

Care sunt dușmanii scrisului?

Și, în sfârșit, iată o întrebare simplă și cât se poate de concisă. Răspunsul va fi la fel: chiar autorii. Mai exact, neatenția în a-și „fura singuri căciula”, ușurința cu care s-ar arăta dispuși la compromisuri sau de a ceda din rigurozitate în favoarea cantității, la glasul propriu – în favoarea vreunui ton „la modă”, sau, în cele din urmă, insuficienta putere de a înfrunta conjuncturile externe nefavorabile.

12721908_1079463015409097_503292090_n

Am traversat și eu o perioadă, în tinerețe, când, având exemplul iluștrilor mei confrați, odată ajuns acasă, cam „cherchelit”, mă apucam să umplu pagini, siderat în acele momente de „genialitatea” mea. Și care, cam de fiecare dată, sfârșea în coșul de gunoi, după lectura de a doua zi, cu mintea limpede.

Alcoolul și tutunul stimulează creativitatea?

Dacă ne-am zigzaga puțintel prin istoria mondială a literaturii – și, îndeosebi, a poeziei – am constata că exponenții de prim rang ai scrisului au fumat, au băut – și nu numai – pe ruptelea. Asta însă nu ne-ar îndreptăți cu nimic să tragem vreo concluzie definitiv-generală asupra consecințelor consumului de alcool și tutun vizavi de creativitatea literară. Cel puțin eu, unul, m-aș feri de asta. În plus, tutunul – dacă ar fi vorba doar de atât: tutun, „neîmpletit” cu nimic altceva – nici nu văd cum ar putea fi vreun stimul. Eventual, atunci când ai toate condițiile pentru a te apuca de lucru (inclusiv țigări, dacă ești fumător), hai să zicem că ai pleca „la drum” cu inima ușoară, iar în caz că nu, ar fi un motiv suficient de serios ca să nici nu te apuci.

În ceea ce privește alcoolul – nenumărate experiențe având și eu în domeniul acesta –, da, ar putea însemna ceva… Numai că nici aici nu cred că am putea ajunge la o idee generală, întrucât reacțiile și modul de comportament, în acest context, devin puternic personalizate.

Am traversat și eu o perioadă, în tinerețe, când, având exemplul iluștrilor mei confrați, odată ajuns acasă, cam „cherchelit”, mă apucam să umplu pagini, siderat în acele momente de „genialitatea” mea. Și care, cam de fiecare dată, sfârșea în coșul de gunoi, după lectura de a doua zi, cu mintea limpede. Totuși, nu pot nega o anumită predispoziție și o amplificare a acuității trăirilor care mi se întâmplă odată cu consumul de alcool. O anumită mișcare browniană, o dereglare a simțurilor care se joacă într-un mod extrem de plastic cu o realitate oricât de anostă transfigurând-o și dându-i forță, oricum există, cu acele prilejuri. Șmecheria este însă să memorezi acele trăiri pentru după trezie și să le folosești în momentele de luciditate, nu să te apuci atunci, pe loc, să le scrii, fiindcă, cu excepția câtorva rânduri izbutite, nu va rămâne nimic solid. Cel puțin ăsta-i rezultatul experimentelor mele, folosindu-mă pe mine drept cobai.

Mulți artiști spun că drogurile i-au ajutat să-și exprime ideile mai bine și să producă artă la un nivel superior. Ce părere aveți despre consumul substanțelor ilegale ca mod de viață, pentru acest scop?

Mda… întrebarea anterioară a fost una pregătitoare… Păi, în linii mari – dar cu mult mai apăsate –, în ceea ce mă privește, am să accentuez răspunsul meu dinainte, în ceea ce ar însemna corelația dintre consumul de alcool și creativitate, diferențiindu-le, totodată, datorită diferenței forței de dereglare a simțurilor.

În plus, dacă după o beție „clasică” te culci și te trezești ca „aproape nou”, după un trip cu droguri te refaci cu mult mai greu, iar dacă mai capeți și dependență, deh, nu-i a bună… Și nu spun asta chiar în necunoștință de cauză, fiindcă, din pură curiozitate și chiar cu mult mai înainte de decembrie 1989, dar și după, am încercat și eu mai toate sortimentele de halucinogene, pe propria-mi piele. Desigur, efectul este cu mult mai năucitor dar și mai de nereținut, mai ales dacă mai faci și „combinații”. Chestia e că nu prea le-am agreat și nu am mai repetat experiențele. Dacă am chef de divertisment – fiindcă, deh, am rămas de modă veche – ies cu prietenii la o băută tradițională, mă fac „cuc sau altă pasăre”, iar a doua zi mai pot și „zbura”.

Cât despre consumul constant de droguri, îl consider o neghiobie care se vrea deșteaptă dar care nu reușește până la urmă decât să te surpe pe dinăuntru și să te transforme într-un boschetar. Că unii dintre autori și-au mărturisit experiențe care o contrazic pe a mea și plasează o aură strălucitoare deasupra acțiunii benefice a drogurilor asupra creativității artistice, nici nu le-o contest dar nici nu le-o pot lua ca exemplu de urmat. În definitiv, fiecare cu experimentele lui personale și cu modul lui unic de a răspunde unor stimuli exteriori, nu?

S-au găsit tot felul de doctorași, avocăței, jurnaliști, inginerași și te miri cine să își publice tot felul de gânduri și povestioare, convinși că vor „rupe inima târgului”. Mai grav e că unii dintre ei au fost și luați în serios.

Ce au pierdut și ce au câștigat tinerii de azi, comparativ cu cei din generația ‘80?

Păi, am să încep a răspunde pornind de la un fragment dintr-un poem de-al lui Virgil Mazilescu, intitulat legendă: „…ne-am uitat cu subînţeles unii la alţii/ am deschis repede cartea cum ai deschide/ fereastra dinspre grădină în zorii zilei/ câştiguri şi pierderi scria acolo negru pe alb// dar într-o limbă de care nu ne mai aminteam/ câştiguri şi pierderi scria – într-un timp/ care de mult timp nu mai era al nostru”… Iar în cele ce urmează am să mă refer cu precădere la tinerii scriitori, adică la cei care și-au manifestat și își exersează scrisul începând cu anul 1990.

Consider că orice evoluție a societății umane, marcată de transformări și schimbări drastice, conține înăuntrul ei atât câștiguri, cât și pierderi – chiar dacă, în general, primele au un caracter benefic și sunt mai importante decât cele din a doua categorie. La categoria „câștiguri” putem astfel înregistra, fără putință de tăgadă, dispariția cenzurii, libertatea dreptului la o opinie personală, posibilitatea de a accesa toate mijloacele de informare și de a ne face cunoscute gândurile (inclusiv prin publicare) și… încă multe altele, drept consecințe a celor deja enumerate.

La capitolul „pierderi” nu aș stărui decât asupra uneia dintre ele, care mi se pare a fi cu adevărat mai importantă, și anume deriva autocenzurii personale, deoarece cu ea ne confruntăm acum, la timpul actual. În condițiile de până în 1990, mișcările literare românești care purtau însemnele „noului” – tradus, mai ales, printr-o încercare de sincronizare a literaturii autohtone cu cea europeană și, în ultimă instanță, cu cea mondială –, se petreceau în underground. Adică, aveau un caracter de cerc închis, de clandestinitate, fiind socotite de regimul politic de atunci drept subversive. Așa au funcționat, o vreme, și cenaclurile studențești din acele vremuri cenușii – dintre care Cenaclul de Luni și, ulterior, Cenaclul Universitas au fost cele mai importante. În perioadele de relativă liberalizare sau, alteori, numai prin aportul unor personalități care și-au asumat riscul de a suferi represalii girând susținerea și publicarea unor autori care nu se înregimentaseră curentelor și normelor agreate de regim, au putut apărea, pe ici, pe acolo, și cărți care vădeau aceste noi tendințe și care conțineau germenii unor alte poetici decât „corul” garnisit care oficia (cu „voie de la primărie”) ceea ce se voia a fi o literatură națională – adormită în menghină, însă. Dincolo de cenzura instituită oficial, la nivel de stat, scriitorii acelor timpuri știau și să se autocenzureze, în sensul practicării selecției pe criterii valorice, nu al unei prolixități deșănțate.

În noile condiții de după decembrie 1989, nu pot să nu remarc o diminuare alarmantă a acelei autocenzuri auctoriale. Evident, datorită noilor libertăți căpătate, numărul autorilor și cărților apărute s-au însutit, însă calitățile pur estetice, per ansamblu, lasă serios de dorit. Fiindcă nu tot ceea ce ne trăsnește prin cap poate fi și literatură… Cât despre ușurința cu care numărul membrilor Uniunii Scriitorilor din România a cunoscut o creștere aberantă, în cei numai 15 ani de nouă libertate, ce să mai zic? Nu este decât un alt argument al celor pe care le-am spus mai înainte. Fiindcă acum, s-au găsit tot felul de doctorași, avocăței, jurnaliști, inginerași și te miri cine să își publice tot felul de gânduri și povestioare, convinși că vor „rupe inima târgului”. Mai grav e că unii dintre ei au fost și luați în serios. Zicea un amic de-al meu: „Rămân fidel principiului enunţat de Cioran în prima sa carte: <<Îmi place gândul care păstrează o aromă de sânge şi de carne şi prefer de o mie de ori, unei abstracţii vide, o reflecţie răsărită dintr-o efervescenţă sexuală sau dintr-o depresiune nervoasă>> (…) Pe măsură ce îmbătrânesc, devin tot mai furios – nu mai senin – în legătură cu literatura. Ar trebui să scrie doar cei ce au ceva de spus. E o axiomă simplă, pe care n-o respectă cei mulţi, pălăvrăgind şi scriind degeaba. Testul acestei axiome este sufletesc, psihologic: dacă o traumă sau un preaplin nu te mână, eşti un Niemand, gestionarul unei opere minore. Un poem este sublimarea unui urlet sau a unui oftat, nu obiectivarea unui căscat”. Și cred că are perfectă dreptate.

Cum și unde își pot găsi tinerii valorile, într-o societate ce are tendința de a promova superficialul și facilul? Ce sfaturi aveți pentru ei?

În nici un caz, la televizor – chiar dacă, arareori, mai apar intelectuali de marcă și pe acolo. Acasă, citind, sau la biblioteci. Frecventând cercuri de oameni citiți și având o cultură bine conturată. Întrebându-i despre una sau alta, cerându-le sfatul despre ce ar fi bine să lectureze sau să vadă. La teatre, la cinematograf, la concerte de muzică bună. La lansări de carte. Și, desigur, singuri cu ei înșiși, punându-și gândurile într-o ordine analitică și, în cele din urmă, creativă, străduindu-se să priceapă cine sunt și către unde ar fi cazul să se îndrepte.

Frumusețea unei femei pornește de la amănunte exterioare, de ordin fizic, dar dacă nu și-ar găsi ecou și în interiorul ei, nu cred că mi-ar „spune” prea mult. Nu ar fi decât un preludiu, murind înainte de a începe cu adevărat. Frumusețea fizică nedublată de o frumusețe morală și sufletească este trecătoare și lipsită de consistență.

12735614_1079462988742433_1693263617_n

Este scrisul o armă a seducției? Faptul că sunteți scriitor v-a facilitat drumul către femei?

Personal, fac parte dintre cei care consideră că, totuși, mult discutatul punct „G” (feminin) se găsește în creier, nu altundeva. În acest sens, inteligența (masculină) – de orice fel ar fi ea – este un atu și o armă eficace, desigur, în ceea ce s-ar putea manifesta ca seducție. În ceea ce-l privește pe scriitor, ca mânuitor abil al cuvintelor, deține și el acea „putere magică” în a transforma o poveste „împrăștiată” și „normală” într-una exemplară, de pasiune și dragoste. Și da, am să recunosc că în ceea ce mă privește, mi s-a întâmplat și mie. Contează însă foarte mult ca „receptorul” și, de fapt, „receptoarea”, să fie cel puțin o bună și împătimită cititoare, care să recunoască puterea cuvintelor. Altfel, „arma” ar fi un pistol cu apă.

Unii consideră că frumusețea e în interior sau depinde de starea de spirit ori sufletul omului, alții sunt de părere că poate fi cumpărată și împrumutată prin machiaj, operații estetice. În ce constă frumusețea unei femei pentru dumneavoastră?

Desigur că știința de a te purta – de a te îmbrăca, de a avea grijă de exteriorul tău – nu e chiar lipsită de importanță în ceea ce ar însemna impresia pe care o produci în ochii celorlalți. La fel, nu este chiar de ici, de colo, dacă ai norocul să te naști cu trăsături fizice frumoase și armonioase. Însă frumusețea fizică nedublată de o frumusețe morală și sufletească, valori care nu pot surveni decât în urma unui lung proces de educare și culturalizare, este una trecătoare și lipsită de consistență. Chestie în lipsa căreia ar mâna un bărbat, normal la capul lui, către o aventură de o noapte, hai, de câteva luni, dar nu l-ar determina, în nici un caz, să-și pună problema întemeierii unui cuplu. Mă rog, sunt idei pe care mi le asum în nume personal, fiecare putând dispune de viața lui așa cum consideră el. Pentru mine, frumusețea unei femei pornește – este foarte adevărat – de la amănunte exterioare, de ordin fizic, dar dacă nu și-ar găsi ecou și în interiorul ei, nu cred că mi-ar „spune” prea mult. Nu ar fi decât un preludiu, murind înainte de a începe cu adevărat.

Pe ce mizați: fidelitate sau loialitate?

Dacă am privi fidelitatea (necondiționată) ca pe un fel de habotnicie, aș agrea mai degrabă loialitatea, care nu mizează pe altceva decât pe sinceritate. Și cred că în cazul unui cuplu, în loc să suferim încărcături succesiv negative, care să se tot adune și să ne depărteze unul de celălalt, ar fi de preferat o sinceritate, oricât de crudă ar fi ea, care să ne facă să ne „trezim” dintr-o letargie și, mai ales, o falsitate care oricum va deveni manifestă și ar pune punct unei relații fără sens, cruțându-ne astfel de o pierdere de timp inutilă.

În relațiile amoroase e mai bine să ne luăm măsuri de precauție, să avem mecanisme preventive de apărare, ori să ne lăsăm duși, cu riscul dușurilor reci?

Oricât de prevăzători am fi, oricum ne vom „lăsa duși”, pentru că acesta-i „mecanismul magnetic”, natural, al unei relații de acest fel. „Orbirea” „învolburarea” și „amețeala dulce” al acelor momente de început de relație amoroasă nu degeaba au fost rostite de atâtea sute de ani vizavi de acest subiect perpetuu, nou și vechi, totodată.

O relație în care unul sau amândoi a/au înșelat mai e la fel? E mai puternică, pentru că ei au rezistat împreună sau e amenințată în orice moment?

Presupun că s-ar putea trece și peste un astfel de impas, dacă ar exista încă suficientă dragoste și înțelepciune între cei doi. Iar aici, îmi voi asuma din nou o atitudine strict personală, fiindcă subiectul este cu mult prea gingaș și se impune luarea în calcul numai a unor opțiuni individuale, nu comportă ajungerea la vreun consens general, pentru că nici nu am avea cum.

Cum v-ați simțit în postura de student-doctorand la 62 de ani? V-ați intimidat colegii?

Foarte lejer, fiindcă mă simt extrem de bine între cei tineri… Chiar mai bine decât în preajma celor de vârsta mea care au intrat în automatisme „pensionărești”, deh… Nu mai au curiozități, comoditatea i-a cam înmuiat, tabieturile le fac programul and so & so

Apoi, m-am „legat la cap” cu doctoratul ăsta fără să mă fi durut șapca… Întâi a fost un îndemn insistent și reiterat o vreme din partea unui prieten de-al meu, profesor la Litere, care auzind că am de gând să scriu o monografie Vintilă Ivănceanu – autor important al grupului oniric, despre care, în țara românească nu prea se mai știe mare lucru, neexistând nici o lucrare care să-i fi focalizat viața și opera (măcar atâta câtă s-a strâns, în limba maternă, până să se autoexileze, în 1970, la Viena) – m-a convins că ar fi foarte bine dacă aș face și un doctorat pe tema asta.

12674641_1079462992075766_607830268_n

Sincer vorbind, am reflectat la asta vreo două săptămâni întregi și nu m-am hotărât decât cu greu să mă apuc iar de școlit, iar asta, numai la gândul că, parcurgând, totuși, un astfel de doctorat, am să mă constrâng astfel să nu las de izbeliște proiectul cu Ivănceanu… Fiindcă, în afară de faptul că sunt un mare delăsător care și-a „îngropat” o sumedenie de alte idei generoase, scriitorului care sunt îi pica mult mai bine să-și scrie propriile texte, decât să se ocupe de ale altora. Ce să-i faci, boală profesională… Așa încât chiar a fost o experiență utilă și plăcută, plus un cumul iradiant de prospețime în pielea mea mai învechită, de a-mi prelungi puțintel studenția prin „înconjurător”.

Dacă mi-am intimidat colegii – cu mult mai tineri? Asta numai ei ar putea-o spune. Însă, dacă s-ar întâmpla să fi fost așa, în nici un caz din cauza vârstei mele mai „dolofane”… Eventual, din cauza comportamentului meu mai preșcolăresc sau, poate, din cauza faptului că mulți dintre ei mă cunoșteau ca poet, din textele pe care le-or fi citit.

***

câteodată mai mergeam și pe la mare

și-n timp ce timpul trecea printre noi asemeni evantaiului unei bătrâne doamne
la teatru
pe care nu o vom apostrofa
din bun-simț
că nu mai zărim chiar nimic

și acum mă mai gândesc la alga aceea
scoasă din mare
și la bucuria cățelului bătrânului turc
pe care l-am scos la plimbare nu pentru că gazda ne-a promis o toamnă prelungă
aproape gratis
dacă o vom ajuta să descarce un camion cu lemne
ci fiindcă ne-a plăcut contextul și vara și toamna și iarna
pe care le-am apucat acolo
pe malul acelui fluviu mai important decât un negru marin

care nu contenea
înaintea răsăritului
să fie insesizabil
ca un prieten vechi care
brusc
se dezlipește de tine
spunându-ți că poți face absolut ce vrei
cât el doarme

tăind plaja
ca un dig al viitorului

și îndesându-ți în buzunar o bancnotă mototolită de cinci lei
ca să-l trezești la o oră
la care el
desigur
nici nu ar fi acceptat
asta

apoi frigul plecării lui
și guvizii strălucitori șfichiuind prin aer

**

feromoni pe zgură

dintr-o mare
umană
plictiseală lichidă
o priveam.

și o priveam nu numai eu
dar și ochii mei de dulău veșnic trist portocaliu și ploios
(ochi de pânză
de taciturni păianjeni singuratici acvatici)
care deja o udaseră până la piele
până la os
că parcă și sfârcurile-i străpunseseră tăcerea bluzei lila
grăbind primăvara
cu numai doi galanthus nivalis.

în crâșmă însă era bine și fum – de ce să vă mint?
chelnerii mă priveau tot mai des insistent prelung și deznădăjduiți în ochi
doar-doar să poată citi
cam câți caragiale mi se mai ascund prin buzunare
ca să se poată ușchi și ei
în zarea lor cea mare
sub o plapumă grena
puțintel mai la vale de răpirea din serai.

repet: în crâșmă era grozav de bine
iar fumul de țigară
dansa superb
în timp ce picioarele ei mă ciopârțeau încet încet
și cu mult mai acerb
decât bisturiele chirurgului-șef
al vreunui lagăr de exterminare.

adevărul este că picioarele de care vorbesc tăiau aerul cu o atâta grație
voluptate
și atac de cord
de felină fiară dihanie nesătulă și duh de munte
încât se adunaseră deja vreo șapte săptămâni de numai noapte
dar tot le-aș mai fi ascultat
jazzul acela
care din ciorapii ei cei negri și ușor rarefiați
deveneau piane saxofoane clarinete percuție respirări
care povesteau atât de exoftalmic despre orașul ăsta pitic
mai bine decât orice ghid turistic.

dar
la un moment dat
s-a ridicat unul și a vrut bătaie –
ceea ce s-a și întâmplat. cât despre ea
ei bine
profitând de ocazie
ea a și plecat.

râd eu râd
acum
înconjurat de răni plasturi prieteni
și un spital binevoitor cu parc și alei riguros-septuagenare
harap alb. dar nu
nu este râsul meu. fiindcă
în noaptea aia
de sub surâsul ei
moartea se oja
și îmi dansa în sânge.

tot ce aș mai întreba-o dacă s-ar întâmpla cumva să o mai întâlnesc vreodată
nu ar fi decât:

ascultă:

mă-ta realizează cumva
la ce riscuri se supune
atunci când îți dă drumul din casă?

și
fără să-i mai aștept răspunsul
mi-aș aprinde o mahorcă
m-aș rumega încet încet dar violent
și m-aș însura c-o gură de metrou

iar fumul de țigară
ar dansa superb
în timp ce picioarele ei m-ar ciopârți încet încet
din ce în ce mai departe
din ce în ce mai întredeschise

ca bisturiele chirurgului-șef
al vreunui lagăr
de exterminare

Fotografii – Mihai Barbu

*

Citește și:

Paul Hitter: Când ești artist, trebuie să mergi invers decât turma

Alexandru Voicescu: Multe cărți apărute în România sunt prostii, imbecilități pentru oameni care nu pot să gândească singuri

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: