Radu Găvan: „Îmi displac oamenii care stau cu gura deschisă aşteptând să le pice ceva din cer. Apreciez luptătorii“

Radu Gavan

Știe exact când să apese pedala de accelerație ca să dea palpitații dar și când e cazul să încetinească pentru un respiro. Fin observator, Radu Găvan pătrunde în cele mai intime unghere ale sufletului și te pune în situația dificilă de a-ți chestiona chiar și lucrurile pe care le credeai deja aranjate, rezolvate. Scriitorul vorbește despre cum face față provocărilor și ispitelor curente și dezvăluie, în premieră, un fragment din cel mai recent roman al său, Neverland, ce va ieși pe piață în curând.

Radu, am citit dintr-o răsuflare volumul tău de debut, Exorcizat, şi am rămas surprinsă de stilul direct şi, totodată, introspectiv. Iniţial am crezut că romanul va fi mai cuminţel. Cum tot întreabă lumea în cazul lucrărilor scrise la persoana I, în ce măsură te regăseşti în protagonist sau se regăseşte protagonistul în tine?

Oamenii au fost, în general, surprinşi de Exorcizat. De limbaj, de faptul că nu era cu ce credeau ei. Mulţi aveau impresia că e cu tot felul de draci, dar asta nu m-a mirat prea tare. Ştiam la ce mă expun alegând acest titlu, pe de altă parte nu putea fi altul, pur şi simplu nu se putea. Cu toate că este o carte dură, am fost plăcut surprins să constat că cei mai mulţi dintre cititori au apreciat faptul că este o carte bună în primul rând, chiar dacă limbajul uneori brutal i-a luat, poate, pe nepregătite. Au trecut peste prejudecăţi şi au ajuns la esenţă, lucru care mă bucură enorm, pentru că arată, mai presus de toate, maturitatea cititorului român.

Uite, o chestie care m-a distrat – de curând îmi spunea cineva că reciteşte Exorcizat şi nu reuşeşte, sub nicio formă, să alăture cartea chipului meu. Înţeleg dorinţa cititorului de a asimila opera cu autorul ei, mi se întâmplă şi mie uneori asta, dar nu mi se pare un aspect atât de important. Autorul, în sine, e mai puţin important sau, mă rog, ar trebui să fie mai puţin important decât opera lui. Ca să-ţi răspund la întrebare – am mai spus-o, există câte ceva din mine în fiecare dintre personajele mele, oricât de groteşti ar fi, eu le-am dat viaţă, e normal să fie ceva acolo, oricât de mic. Îmi repugnă caracterele care aşteaptă să se întâmple ceva, aşa cum şi în viaţa reală îmi displac oamenii care stau cu gura deschisă aşteptând să le pice ceva din cer. Apreciez oamenii care fac lucrurile să se întâmple, luptătorii. Aşa imperfect cum e, cu toate tarele lui, protagonistul din Exorcizat este, în primul şi în primul rând, un luptător şi mă identific cu zbaterea lui, cu lupta lui disperată pentru o zi de mâine mai bună.

Exorcizat

Reuşeşti prin scris să-ţi exorcizezi aşa-zişii demoni? Şi, până la urmă, crezi că există demoni sau şi aspectele pe care unii le numesc negative au rolul lor pozitiv şi călăuzitor?

Scrisul este o plăcere şi o nevoie. Uneori mă linişteşte, alteori nu. Nu cred că există o exorcizare totală şi e foarte bine aşa. Ştiu că neliniştea mea va rămâne constantă şi cred că până la urmă nu există doar demoni sau doar îngeri. Există unghiuri din care privesc un singur chip. Al meu.

   Sunt mulţi care se plâng permanent că e ţara de căcat, dar nici nu încearcă să facă ceva cu vieţile lor. Stau şi îşi plâng de milă, se complac, găsesc scuze pentru nereuşitele lor. Dacă eşti prost şi leneş, tot nu faci nimic, aici sau în afară. Una e să fii nemulţumit, să critici, să te revolţi faţă de lucrurile nedrepte din ţara ta. Toate astea sunt reacţii normale. Ura e altceva. Ura se naşte din absenţa raţiunii, a civilizaţiei. Cine spune că îşi urăşte ţara ar trebui să se dea un pic în spate şi să se privească mai bine în oglindă.

Unii oameni au renunţat la TV. Tu mai urmăreşti programele?
Nu am renunţat de tot, dar nici nu prea mai am timp să mă uit la televizor. Mai urmăresc câte un film, din când în când. Televizorul consumat cu polonicul îţi cade greu la judecată, dar asta e valabil şi pentru facebook sau orice alt mijloc de divertisment media. Pe de altă parte, sunt şi programe interesante la TV. Nu sunt adeptul extremelor, gen – renunţ de tot la televizor, renunţ de tot la fb, etc. Nu te opreşte nimeni să triezi la ce te uiţi. Dacă nu poţi, atunci e mai bine să renunţi, într-adevăr.

Pentru mulţi adolescenţi, tineri şi nu numai, distracţia înseamnă, printre altele, alcool şi droguri în cantităţi considerabile. Unii dintre ei spun că substanţele îi stimulează, îi ajută să fie mai sociabili şi creativi, cu toate că, potrivit medicilor, se expun riscurilor. Pot fi alcoolul şi drogurile căi pentru cunoaştere sau distrugere?
Expresia cheie în cazul alcoolului este „în cantităţi considerabile“. Dacă bei până te strâng alţii de pe jos, nu e ok. Nici pentru tine, nici pentru cei din jur. Nu sunt împotriva alcoolului, sunt împotriva alcoolicilor. În ceea ce priveşte drogurile – sunt total împotrivă. Mulţi tineri au impresia că nu pot deveni dependenţi de droguri, că ei sunt altfel şi că se pot opri oricând doresc. Asta până ajung să vândă tot din casă pentru o doză. Dacă ai impresia că drogurile sunt o joacă, atunci eşti fie prost, fie inconştient. Oricum ai fi, de prea multe ori finalul e acelaşi. Şi nu e unul fericit. Vrei să te cunoşti? Lasă-ţi mintea trează.

Mulţi tineri români pleacă în străinătate şi, de obicei, argumentele lor sunt din gama: „în România n-avem şanse, perspective, bani, iar în străinătate ne putem face o viaţă conform standardelor visate”. Ce părere ai despre refuzul, uneori ura şi revolta lor, în raport cu propria ţară şi idealizarea a ceea ce e afară – din punctul unora de vedere, mai bun doar pentru că nu e al nostru?
Ce fac alţii cu vieţile lor nu mă priveşte. Oricine este liber să plece şi să-şi facă o viaţă mai bună. Nu sunt însă de acord cu toate lamentările astea continue. Sunt mulţi care se plâng permanent că e ţara de căcat, dar nici nu încearcă să facă ceva cu vieţile lor. Stau şi îşi plâng de milă, se complac, găsesc scuze pentru nereuşitele lor. E adevărat însă că în anumite ţări ai mult mai multe şanse dacă eşti tânăr, îţi merge mintea şi eşti muncitor. Dacă eşti prost şi leneş, tot nu faci nimic, aici sau în afară. Una e să fii nemulţumit, să critici, să te revolţi faţă de lucrurile nedrepte din ţara ta. Toate astea sunt reacţii normale. Ura e altceva. Ura se naşte din absenţa raţiunii, a civilizaţiei. Cine spune că îşi urăşte ţara ar trebui să se dea un pic în spate şi să se privească mai bine în oglindă.

Din proprie experienţă, cum se construieşte şi rezistă o relaţie de lungă durată, un mariaj, într-o societate cu tentaţii omniprezente care ne inoculează ideea că viaţa e prea scurtă pentru a nu ne bucura de cât mai multă diversitate?
Nu e chiar uşor, apar multe certuri, greutăţi, uneori sunt tot felul de tentaţii, mai ales dacă eşti un tip bine, aşa ca mine. 🙂 Ca orice lucru bun, şi o căsnicie rezistă dacă e făcută dintr-un material de calitate. Hai să zicem că e ca o haină pe care o porţi toată viaţa. Uneori ţi se pare demodată, alteori cam uzată, poate că n-o fi cea mai bengoasă ţoală, apoi te uiţi în oglindă şi îţi dai seama că nicio altă haină nu ţi s-ar potrivi mai bine şi că în haina aia te simţi tu fericit.

Care sunt calităţile pe care le apreciezi cel mai mult la soţia ta? Ce nu ar trebui să-i lipsească unei femei, din punctul tău de vedere?
Soţia mea, Ana, este o persoană frumoasă, caldă şi, mai ales, vie. E femeia cu care m-aş putea certa o viaţă, fără să-mi doresc cu adevărat să plec de lângă ea. Nu ştiu ce nu ar trebui să-i lipsească unei femei. Poate blândeţea.

Radu si Ana Gavan

Ce ai simţit când ţi-ai luat băieţelul în braţe pentru prima oară şi ce le-ai spune celor care susţin că nu vor să facă vreodată copii pentru că nu-şi mai trăiesc viaţa, cei mici sunt o corvoadă ş.a.m.d.?
Pentru o clipă am înţeles ce înseamnă fericirea pură. De asemenea, ţin minte că îmi era foarte frică să nu-l scap. Era atât de mic, de fragil. Şi era al meu. Nu îmi venea să cred. Orice copil e un miracol. Nu sunt eu în măsură să le spun ceva celor care nu doresc copii. E alegerea fiecăruia. Eu ştiu ce funcţionează la mine. E adevărat că nu e nici pe departe uşor să creşti un copil, consider că, pentru mine, preţul plătit e relativ mic, dar nu ştiu cum e la alţii. Şi nici nu mă interesează, fiecare trebuie să-şi vadă de treaba lui. E mai sănătos şi civilizat aşa.

Copiii foarte privilegiaţi financiar sunt, de fapt, privilegiaţi?
Copiii care provin din familii bogate au o şansă în plus. Depinde foarte mult de părinţi dacă această şansă se transformă în ceva bun sau nu. Dacă respectivul copil primeşte absolut totul fără să facă nici cel mai mic efort, nu va învăţa să respecte banul. Nu va învăţa să respecte mai nimic, de altfel. În viaţă trebuie să ai obiective şi să înveţi să munceşti pentru a le atinge. Dacă ţi se dă totul pe tavă, nu mai există provocarea. Intervine plictiseala, blazarea. Ajungi la 14 ani şi le-ai primit pe toate fără să mişti un deget. Unii ies din capcana asta, alţii se afundă şi mai rău, ajung să-şi bage în venă, devin alcoolici, se sinucid, chestii dintr-astea.

Care e cea mai mare prostie pe care o poţi face ca scriitor?
Să cauţi să împaci pe toată lumea. Nu se poate. Să te cenzurezi în funcţie de părerile altora. În timpul creaţiei autorul este singur şi aşa şi trebuie. Ciclul este simplu: scriu – mă deschid către mine, public – mă deschid către lume. Dacă ţii cont de alţii când scrii, ai şanse mari să te ratezi ca autor. Şi ar mai fi o greşeală- să te iei prea în serios, să uiţi să te joci. Dar asta e valabil în general, nu doar în cazul scrisului.

Ne pregăteşti ceva nou de citit. La ce să ne aşteptăm?
Da, un nou roman, Neverland. E despre un tip care îşi creşte fetiţa de unul singur. Mama copilului a murit, trăiesc în mizerie, se chinuie. Pentru el, singura raţiune de a trăi e fetiţa lui. Bine, la un moment dat se întâmplă ceva care le schimbă viaţa, dar deocamdată atât despre poveste. A pornit ca o povestire şi a tot crescut până când a devenit roman. Pentru mine ăsta e cel mai interesant moment – cel în care povestea creşte altfel decât o plănuisei, o ia pe un drum necunoscut, iar tu o priveşti aşa cum îşi priveşte un tată copilul făcând primii paşi. Eşti mândru, e o senzaţie extraordinară şi, din punctul meu de vedere, aceasta este adevărata creaţie.

NeverlandNEVERLAND

         – fragment roman –   

E sâmbătă şi, în timp ce ploaia deasă cade peste pietrele albe, eu păşesc printre crucile de fier care înţeapă noroiul cleios, privesc în treacăt tablourile încremenite în imagini alb negru, observ ani şi ani, începuturi şi sfârşituri. Mă întreb cum vorbeau acele chipuri împietrite, cum zâmbeau, cum trăiau, ce au simţit în acel moment. Un tânăr cu părul lung, de nici douăzeci de ani, zâmbeşte trist. Mă uit sub zâmbet. Şaptesprezece ani. De la ce vârstă a ştiut? Un cuplu de bătrâni, ea aşezată, el în picioare, ţinând-o pe după umeri. Au avut o viaţă bună? S-au iubit? A înşelat-o? Sau poate ea pe el? A fost fericită cu el? O femeie cu zâmbet şters. Ai murit singură? Mai vine cineva la tine? Eşti mătuşa de care au uitat toţi? Cu toţii ne pierdem în uitare, mai devreme sau mai târziu.

O pală de vânt mă loveşte şi strâng instinctiv mânerul umbrelei. Grăbesc pasul şi nălucile se topesc în urmă. Letiţia e acasă cu soacră-mea. Oare ce face acum? Se joacă, mănâncă, râde, doarme? Sau stă, ca de obicei, tăcută, privind în gol? E prea mică să facă asta. Totuşi, o face din ce în ce mai des. Câteodată o întreb la ce se gândeşte. De cele mai multe ori spune că la nimic sau la grădiniţă. Uneori spune că se gândeşte la tine.

Privesc la crucea de piatră şi numele tău scris acolo pare atât de străin. Ca o minciună scrijelită pe un perete alb.

Mă aplec şi las floarea. În primii ani îţi cumpăram trandafiri. Albi, în mare parte, uneori roşii. Câteodată îmi spuneai în glumă sa îţi iau şi alte flori, dar, nu ştiu, parcă trandafirii erau singurii care ţi se potriveau. Aş vrea să te ţin iar de mână. Am fost atât de prost. Of, Doamne… Când te-am pierdut? Când am trecut de la două trupuri, împletite într-un somn dulce, la două limbi şuierătoare prinse într-un dans al micilor războaie şi, mai apoi, două spinări ce se priveau mute, în timp ce noi dormeam în continuare în acelaşi pat? Când s-a aşternut această crustă peste inimile noastre?

Letiţia a crescut. E aşa frumoasă. Cred că o vezi şi eşti fericită pentru ea. Aşa e? O vezi? Ni s-a întâmplat un lucru bun, cred că ştii, nu? O să câştig mai mult. În sfârşit. La început râdeai de mine că sunt nepriceput să fac bani, mă tachinai, apoi, pe nesimţite, glumele au devenit reproşuri şi tachinările, ironii usturătoare. Poate aveai dreptate, nu ştiu, poate nu trebuia să ajungi să o spui aşa, poate obosisei şi tu să o spui frumos, nu ştiu, chiar nu ştiu. Dar acum o să fie bine. Nu e prea târziu. Leti o să aibă o viaţă mai bună şi atunci poate o să mă ierţi. Ştiu că zâmbeşti când te gândeşti la ea, când îi vezi chipul, am visat asta, e un gând care mă poartă spre viaţă din când în când.

Petalele trandafirului freamătă sub apăsarea stropilor şi, prin ceaţa a ceea ce am fost, văd o mână albă cum ţine tulpina între degetele subţiri, aud murmurul unui te iubesc ce se risipeşte uşor, simt o îmbrăţişare slabă şi, pentru o clipă, ea e aici şi mă priveşte în ochi, apoi chipul de fum se pierde în nimicul din jur şi sunt iar singur.

Completează spaţiile punctate:

Primele lucruri pe care le fac dimineaţa când mă trezesc: mă duc la baie, unde fac lucruri lumeşti, pe care chiar şi un scriitor trebuie să le facă.
Ultima carte citită: O cale îngustă spre nordul îndepărtat.
ţiva oameni pe care îi admir: Admir orice persoană cu bun simţ.

Radu Gavan si Eugen Negrici la decernarea premiului Mircea Ciobanu

Părinţii mei sunt… ai mei şi îi iubesc aşa cum sunt.
O meserie pe care n-aş putea să o practic: Hingher, vânător, orice implică o doză oarecare de cruzime.
Dacă aş fi femeie… mi-aş dori să fiu mamă. Sunt foarte curios ce simte o mamă. Cred că relaţia mamă-copil este cea mai apropiată de perfecţiune.
Mi-e frică… de mine, uneori.
Femeia la 40 de ani… soţia mea, adică o poveste de dragoste.
Femeia la 20 de ani… piei, ispită! Nu vezi că citesc povestea de mai sus? :))
Scrisul pentru bani este… tot scris. Câtă vreme scrie bine, nu mă interesează motivaţia autorului.
Cea mai neinspirată formă de a atrage atenţia este… exchibiţionismul.
La 60 de ani mă văd… un tată, poate chiar bunic, fericit.
Aş vrea să călătoresc… aproape oriunde. Îmi place enorm să călătoresc.
Mi-e dor… de mamaia, bunica din partea mamei.
Când eram mic îmi doream să fiu… securist.
Mi-aş dori ca fiul meu să fie… împlinit cu viaţa lui.
Nu suport… nesimţiţii.
Mă enervează oamenii care… sunt nesimţiţi. 🙂
Dumnezeu… e liniştea din oameni.
Dacă aş câştiga azi 5 milioane de dolari la loto… mâine aş fi în Maldive împreună cu familia.
Băutura mea preferată este… Sangria
Admir oamenii care… nu sunt nesimţiţi. :))
Cea mai mare satisfacţie ca scriitor e… să ştiu că, fie şi pentru câteva clipe, am trăit în sufletul unui străin. De asemenea, o imensă satisfacţie mi-a fost adusă de câştigarea premiului Mircea Ciobanu pentru carte de debut (foto, cu Eugen Negrici)

Îţi mulţumesc!
Mulţumesc şi eu, Corina!

***

Citește și:

Ce am învățat într-o săptămână fără Facebook

INTERVIU Cristina Nemerovschi: Pierderea credinței în Dumnezeu mi-a adus luciditate și curaj

Advertisements

2 comments

  1. Abia astept sa citesc noul roman al lui Radu!

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: