Alexandru Voicescu: Multe cărți apărute în România sunt prostii, imbecilități pentru oameni care nu pot să gândească singuri

Alexandru Voicescu“Mi-aș dori să fie mai puțini autointitulați scriitori și mi-aș dori ca nu toți cititorii să își dorească într-un fel sau în altul să scrie și ei”, spune Alexandru Voicescu, fondatorul editurii Herg Benet și autorul volumului Malad. Specialistul analizează piața cărților din România și publicul afiliat și discută despre direcțiile, încercările și reușitele în plan literar local, în raport cu orientările globale, într-un interviu cu Tipadelasocio.

Editura Herg Benet a împlinit cinci ani în 2015. Cum a pornit povestea și care era visul inițial?

În 2010, ne-am dorit să facem un act de normalitate pe piața editorială de la noi. Observasem că există o temere foarte mare față de literatura română contemporană, chiar dacă semne de “dezgheț” existaseră deja prin colecția EgoProză a editurii Polirom, primită relativ bine cu câțiva ani în urmă. Ecourile se stinseseră aproape de tot, însă, odată cu sperietura primită de recesiunea economică atunci recentă. Așadar, această nișă a cărților de beletristică ale unor autori tineri și foarte tineri, cu o perspectivă nouă față de ce se scria la noi, cu un suflu viu, actual, îndreptat spre publicul cititor, această zonă era foarte puțin promovată.

Având sprijinul financiar și logistic al agenței de publicitate la care eram partener (aveam o experiență de ani destul de serioși în advertising), am decis să renunț treptat la confortul unui job normal, de tip corporatist, cu o latură artistică sufocată de mediocritatea și neprofesionalismul mediului nostru general de afaceri din 2010, și să înființez editura Herg Benet. Aveam un plan, naiv, bineînțeles, în care nu era loc de concesii. Ele au venit, totuși, treptat și inevitabil. Încă de atunci știam că să fiu înconjurat de cărți și să scriu cărți, la rândul meu, va fi exact răspunsul la acea dulce întrebare “Unde te vezi peste cinci ani?”. Deci nu prea mai era cale de întoarcere. Drumul îmi era deja stabilit, profesional și individual.

Alexandru VoicescuAm decis să renunț treptat la confortul unui job normal, de tip corporatist, cu o latură artistică sufocată de mediocritatea și neprofesionalismul mediului nostru general de afaceri din 2010, și să înființez editura Herg Benet.

Sunt căsătorit cu Cristina de 15 ani și cel mai des reproș pe care îl aud de la ea, la nivel de cuplu, este “nu mai munci atâta, că mă supăr pe tine!”. Doi angajați la Herg Benet muncesc cât zece la altă editură, pentru că altfel ar trebui să închidem șandramaua, financiar vorbind.

Alexandru Voicescu si Cristina NemerovschiEști fondatorul, managerul, acționarul, sponsorul, administratorul și, când e necesar, chiar și șoferul firmei, ceea ce cuprinde peste 90% din volumul de muncă, după cum ați declarat tu și soția ta, Cristina Nemerovschi. Pare enorm iar, pe lângă acestea, ai și o viață socială activă. Cum reușești să te împarți?

Cred că ambiția mea personală de a dovedi că se poate face ceva pe bune și la noi în țară, fără investiții din umbră, alți “îngeri” și aserviri de interese, a fost cea care a condus la rezultate vizibile și pentru spectatorii de pe margine, cititorii care nu știu (și nici nu ar avea de ce să știe, până la urmă) cât de greu este să pui pe picioare, să autofinanțezi și să dezvolți normal și independent un pol cultural. Nu îmi pare rău că cel puțin în ultimii trei ani conceptul de weekend pentru mine a devenit o chestie foarte abstractă.

Sâmbetele și duminicile mă încântă: sunt acele două zile din săptămână în care pot să vin la birou liniștit, fără să mă bată lumea la cap, pentru că mulți se jenează să te deranjeze în zilele tale așa zis libere. Iar eu profit din plin de jena lor, văzându-mi de treabă. Ce viață socială mai rămâne în rest nu știu să îți zic. Sunt căsătorit cu Cristina de 15 ani și cel mai des reproș pe care îl aud de la ea, la nivel de cuplu, este “nu mai munci atâta, că mă supăr pe tine!”. Eu îi spun că nu are cine să facă toată treaba în locul meu, și de cele mai multe ori mă înțelege. Doi angajați la Herg Benet muncesc cât zece la altă editură, pentru că altfel ar trebui să închidem șandramaua, financiar vorbind.

Orice proiect nou și, mai ales, nonconformist își asumă riscuri atunci când apare pe piață. Ce dificultăți ați întâmpinat pe parcurs, tu și echipa, reușind să vă luptați cu editurile deja consacrate și să vă formați un public propriu?

Noi am crescut în timp. Nu am apărut dintr-odată, din neant, să spargem bariere ca la o revoluție. Să crești organic, sănătos, realist, mi se pare cel mai normal pentru o editură. Au fost încă de la început cărți care au fost primite foarte bine de publicul cititor, altele mai puțin bine, au fost scriitori care au fost foarte entuziasmați de oportunitatea de a publica la o editură cu un nou program asumat, mai apropiat de spiritul lor artistic, au fost scriitori care ne-au înjurat pentru stilul nonconformist abordat, temători de răsturnarea “valorilor” cu care erau obișnuiți, cu o grilă în care nu își mai aveau loc, am primit sprijin dezinteresat de la colaboratori, dar și bețe-n roate de la cei care se simțeau amenințați în poziția lor de eterni lideri formali sau informali. Concurența în orice domeniu este un lucru binevenit, în orice caz. Mai sunt multe lucuri de făcut și de acum încolo, avem planuri și schimbări în bine, sper.

Mi se pare cel mai clar semn de ipocrizie din partea criticilor să se ia de cuvinte obscene (fapt care, în paranteză fie spus, denotă la nivel psihologic și psihiatric și o inadecvare proprie). Ca să păstrezi autenticitatea personajelor, ești obligat ca scriitor să le păstrezi limbajul. Că poate este un limbaj care are cuvinte obscene, iar ție, ca cititor, asta nu îți convine, te deranjează, nu duce automat la faptul că ești obligat să și citești cartea și să îți impui părerea ta și altor cititori.

Herg Benet și-a propus „să înlăture multe prejudecăți care sufocau imaginea literaturii produse în România“, după cum regăsim în descrierea editurii. Care sunt aceste prejudecăți?

Asta e problema cea mai mare la noi, când privești dinăuntru piața cărții din România. Mentalitățile se schimbă foarte greu. În parte, motivul ține de lipsa de educație, în ambele sensuri, lipsa unei preocupări îndreptate spre inovație, creativitate, în zona de educație instituțională, dar și lipsa unei educații personale, individuale, care mi se pare aspectul cel mai grav. Propriii noștri cetățeni nu își mai doresc în vecii vecilor să pună mâna pe o carte după ce termină acele școli obligatorii din tinerețe, iar dacă te văd că citești fără să te oblige cineva te iau de „ciudat”. Acei români care își păstrează viu interesul pentru teatru, muzică, arte vizuale sau lectură sunt atât de puțini și puțin vizibili, încât sunt procentual neglijabili. Corolarul direct e marginalizarea lor în cadrul larg al societății, fapt care nu îi motivează foarte mult să își continue „hobby-ul” . Corolarul indirect este o piață, o cerere de carte foarte mică în țara noastră, de câteva ori mai mică, chiar, comparativ cu vecinii noștri unguri, spre exemplu. Iar dacă din acest procent foarte mic de români care citesc din plăcere și constant (cred că real ar fi undeva sub 5%) mai scazi pe cei care cred că literatura scrisă de autorii români se rezumă la Eminescu și Rebreanu, în cel mai bun și extrem caz la Nichita Stănescu, Mircea Eliade și Emil Cioran, atunci îți dai seama cât de aventuroasă și inconștientă pare să fie orice încercare de a atrage publicul cititor spre literatura contemporană autohtonă.

Barierele sunt mentale, nu reale, atunci când văd în rafturile librăriilor cărți care lejer ar putea să se compare la nivel calitativ cu producțiile de gen importate. Văd aceste cărți și le ignoră. Pentru că opțiuni sunt, noi avem scriitori contemporani și mai tineri, și mai în vârstă care ar plăcea publicului la fel de mult ca cei consacrați în spațiul anglo-saxon sau hispanic, dar persistă în mentalul colectiv acea imagine de literatură neatractivă, prăfuită, elitistă fără fond, greoaie și inutilă, în definitiv, față de care trebuie să te ferești ca ăla de tămâie.

Dar lucrurile se schimbă, încet, încet, și m-aș bucura să cred că o parte din schimbare e efect al promovării la care contribuim și noi, Herg Benet. Rămâne o luptă teribilă cu aceste prejudecăți, pentru că mecanismele vechi de raportări sunt foarte bine înțepenite pe propriile scaune, însă semne sunt, cititorii își îndreaptă tot mai mult atenția spre ce scrie noul val. Și le place. Din reacțiile pe care le primim la editură, suntem încurajați să continuăm.

Alexandru VoicescuUnele dintre volumele publicate sub umbrela companiei par a fi forme de protest împotriva consumerismului, mediocrității, uniformizării și prostiei. Este aceasta o miză editorială?

Citind, faci parte din lumi infinite în posibilitățile lor, lumi care îți cer să ai imaginație, să participi activ, să te atașezi de ele asemeni unor organisme vii. Pentru a le înțelege, recepta în mesajul lor, ai însă nevoie de o zonă de confort intelectual sporit, de o deschidere către percepția a ceea ce ești tu ca om și a felului în care te raportezi la lume. Oamenii-legumă pe care îi știm foarte bine de la colțul blocului, de pe stradă, poate din propria ogradă, cei care șușotesc ultimele bârfe de la televizor, de la buticul cu bere, de la vecine, cei care se autolimitează la a primi de-a gata informația cu rostul vieții lor (din comoditate și din prostie), fără să analizeze, să decidă singuri, să infereze logic și de bun simț, cei care se aruncă în față mânați de ipocrizii, orgolii, răutate și indiferență, pe toți aceștia nu ai cum să îi ignori, pentru că vin chiar ei peste tine, te sufocă. Motivele pentru care lucurile sunt așa ne-ar duce la o discuție lungă și poate tehnică. Faptul că editura Herg Benet favorizează apariția unor cărți care abordează subiecte mai puțin comode nu cred că înseamnă o direcție, o miză în sine, ci o prelungire (critică, e adevărat) realistă a lumii pe care o observăm în jurul nostru. Cărțile Herg Benet pot fi răspunsuri, în limbajul literaturii, la întrebări esențiale.

Indiferent de natura ideilor dintr-o carte, există voci care contestă vehement limbajul licențios, considerând că locul lui nu e în literatură, ci, mai degrabă, pe maidan. Ce le răspunzi celor care se tem că autorii contemporani amenință astfel calitatea literară?

Criticii de acest fel fac mai multe greșeli, de care sunt conștienți, dar pe care le ignoră. Limbajul licențios înseamnă în primul rând o proiecție a limbajului personajelor din respectiva carte, chiar dacă sunt scrise la persoana întâi (și sunt ușor de confundat cu vocea scriitorului, dar care nu e aceeași și cu cea a naratorului). Ca să păstrezi autenticitatea personajelor, ești obligat ca scriitor să le păstrezi limbajul. Că poate este un limbaj care are cuvinte obscene, iar ție, ca cititor, asta nu îți convine, te deranjează, nu duce automat la faptul că ești obligat să și citești cartea și să îți impui părerea ta și altor cititori. Tot autenticitate înseamnă și discursul unui personaj care este atât de prost, clar prost!, încât râzi de el și de prețiozitatea limbajului fals și atent fardat pe care îl folosește. Este la urma urmei o tehnică de construcție literară, pe care autorii buni, capabili de imagini vii, o pot stăpânii cu brio. Mi se pare cel mai clar semn de ipocrizie din partea acestor critici să se ia de cuvinte obscene (fapt care, în paranteză fie spus, denotă la nivel psihologic și psihiatric și o inadecvare proprie).

În alt rând, literatura s-a despărțit de multă vreme de “zugrăvirea” exclusiv a lucrurilor “frumoase”. Așa cum metaforele cu „floarea de păpădie care îmi ridica sufletul” nu mai ridică nimănui atenția, prin prea deasa uzitare, la fel și atenta selectare a subiectelor, în așa fel încât să fie „curate”, nu mai stârnește nicio emoție artistică autentică, pentru că se simte că acolo scriitura falsează. Pot fi, fără îndoială, cărți mari care nu au niciun cuvânt licențios în cuprinsul lor, la fel cum pot fi cărți mari care sunt pline de pule și futut. Cele două variante pot coexista împreună fără probleme și nu se exclud.

Vrem să avem succes în străinătate? Ar trebui să terminăm cu supraestimarea propriilor valori, să terminăm cu banii aruncați pe fereastră la tot felul de traduceri plătite de stat pe preferințe de gașcă, să ne spălăm de mediocritatea care ne caracterizează, dar cu care suntem fuduli nevoie mare, să fim realiști și să vedem dacă avem într-adevăr scriitori și cărți care pot fi bestsellers pe Amazon sau măcar la biblioteca de elitiști de la Oxford.

De ce e mai greu pentru autorii români, chiar și foarte buni, să se remarce peste granițe?

Noi nu avem niciun agent literar la momentul actual. Agenții literari care există doar importă literatura străină, mediază traducerile în română. Cărțile care au reușit să iasă în afară nu au reprezentat un export efectiv, pe criterii de performanță (calitate+vandabilitate), ci ori self-publishing sponsorizat de autor într-o limbă de circulație internațională, pentru amorul propriu, ori self-publishing sponsorizat de instituții guvernamentale, care aveau nevoie să își bifeze lista de “realizări”. În ambele cazuri, majoritatea covârșitoare nu a răspuns unei nevoi reale pe piața extrem de aglomerată din străinătate. De aici și lipsa oricăror reacții.

În momentul de față, dacă întrebi pe stradă la Londra, la metrou, un cititor obișnuit, dacă știe vreun nume de autor român (mort sau viu, nu contează), îți va lua probabil vreo câteva mii de ani că să primești un răspuns pozitiv (și ăla sigur ar fi vreun emigrant român plecat la bursă). De ce ar interesa pe un englez – continuând exemplul – ce se întâmplă pe moșia lui Ion care tot vrea pământ sau ce-i trece prin cap vreunui conțopist din epoca comunistă, dacă pentru el astea nu înseamnă nimic, nici măcar la nivel de exotism? Vrem să avem succes în străinătate? Ar trebui să terminăm cu supraestimarea propriilor valori, să terminăm cu banii aruncați pe fereastră la tot felul de traduceri plătite de stat pe preferințe de gașcă, să ne spălăm de mediocritatea care ne caracterizează, dar cu care suntem fuduli nevoie mare, să fim realiști și să vedem dacă avem într-adevăr scriitori și cărți care pot fi bestsellers pe Amazon sau măcar la biblioteca de elitiști de la Oxford.

Nu trebuie să fim comerciali în sine (asta zic cam toți scriitori fără succes la străini, că ei sunt „adevărați”, subiectele abordate de ei sunt “grele”, deci necomerciale – o prostie!), ci trebuie să ne ridicăm propriile standarde. Având și instituții (private sau de stat) care să încurajeze exportul, încurajând actele individuale, nu nescurajându-le, ca acum, arătând noii generații de scriitor (tinerii sub 30 de ani) că uite, se poate, așa vor fi făcuți și primii pași. Deocamdată mergem de-a bușilea și cam suntem călcați în picioare de cei mari.
La editură primiți frecvent manuscrise, mulți își doresc să publice acolo unde își găsesc autorii favoriți, cu scrieri vii, lipsite de bariere sociale. Care e criteriul de selecție pentru ca un word să se transforme într-un produs tipărit?

Anecdotic, o să îți spun mai întâi că sunt mulți scriitori care, înainte să trimită un manuscris, „perie” bine editura pe Facebook, pe bloguri sau în particular, numindu-te „cea mai bună alegere posibilă, editura pe care o respect, cu cărți extraordinare”. Doar ca să te înjure cu spor după ce îi refuzi. “Ce nebun ar vrea să publice la editura aia de căcat? Voi ați văzut ce porcării publică?” Na, așa-s oamenii, ce să-i faci? :)) Serios vorbind, ritmul de manuscrise primite este cam de trei pe zi, și încerc să acord atenție egală fiecărui text primit. Dacă are greșeli grave de gramatică, este descalificat din start. Dacă este foarte greu de trecut de primele 50 de pagini, la un roman, cam pică la respinse. Dacă stilul este de școală gimnazială, nu e ok. Dacă autorul are o apetență pentru teoriile conspirației și crede că dacii sunt frații lui Adam și Eva, sorry, delete. E greu să fii scriitor, chiar dacă la noi avem inflație de “scriitori”. Este nevoie de multă muncă pentru a concepe un text bun, interesant pentru cititori, care să captiveze, să fie plăcut. Și nu mulți pot. De aceea recomand oricărui autor ca el să fie și primul său critic: tu ai citi cartea ta dacă nu ai ști că e textul tău drag, propriu și personal?

Un anunț de la o agenție de publicitate zice: „Dacă nu vinde, nu e creativ“. Tu ce crezi?

În publicitate e un pic altfel decât în publishing, pentru că reclamele se adresează publicului de masă, în mare parte needucat și cu nevoi generale, mai ușor de acoperit de varii produse. De aceea se cheamă și “produse de larg consum”. Cartea pornește din start cu premisa unui nivel intelectual mai ridicat, totuși, cu pretenții mai mari. Dar și mai greu de satisfăcut. Să fii creativ în publicitate presupune să fii mediocru, dar cu un mic „șpil”. Cam atât, din păcate, că, vorba ‘ceea, „n-ai cu cine!”. Pentru a atrage un cititor, e foarte greu să îl minți, că se prinde că l-ai păcălit. Acum, dacă înțelegi cuvântul “creativ” la nivel de bază, evident că orice scriitor trebuie să fie creativ. Că vinde sau nu, e rezultat direct al nivelului de creativitate pe care îl are. Editura nu poate să facă „din căcat bici”, doar să faciliteze interacțiunea cu potențialul public cititor.

Pentru că publică literatură atipică, nonconformistă, mai greu de digerat de mase, unii consideră că Herg Benet este o editură de nișă, cu un public specializat, diferit de cel comercial. Cum ai caracteriza cititorii voștri?

Este adevărat că nu avem un public foarte, foarte larg. Din păcate, la noi carte este considerată orice chestie care apare tipărită pe hârtie. O bună parte a cărților care apar la noi sunt prostii, imbecilități pentru oameni care nu pot să gândească singuri, care au nevoie de precepte primite de-a gata ca să fie mulțumiți cu viața pe care o au, cum e cazul cu cărțile de self help de acum. De fapt, cred că ar fi mulțumiți și dacă nu ar exista deloc cărți. Și-ar vedea în continuare de treabă, s-ar duce la omida vrăjitoare să afle în stele destinul implacabil care le este pregătit, după care micul, berea și bârfa să trăiască! Nici nu mi-aș dori astfel de cititori pentru editură. N-aș ști cum să îi mint. În general, eu sunt o persoană sinceră, poate prea sinceră, și oamenii de tipul ăsta ar râde de mine că vreau să le bag pe gât cărți care să îi facă să gândească, să se dezvolte cu adevărat, să se cunoască pe bune, nu ca la cum zice tradiția fadă, televizorul aprins non-stop și vecinii de coada la supermarket să faci. Deci da, sunt mândru că avem un public relativ restrâns, pentru că e atât cât e cazul, pentru cei care chiar au nevoie de noi. Iar dacă poți să mulțumești acest public “de nișă“, poți să fii și comercial, la nivel de vandabilitate. Nu puține cărți publicate de Herg Benet au demonstrat că, nesubestimând publicul real cititor, cel pasionat, fiindu-le un prieten și nu un simplu “comerciant”, așa poți ajunge și la rezultate „comerciale”.

MaladRomanul Malad a fost scris într-o perioadă de maximă epuizare și aveam nevoie de el ca să pot rămâne lucid în acea perioadă. Este o carte despre cunoaștere, despre coborârea în propriul (al oricui, nu al meu) psihic, despre iluzii, stranietatea și fragilitatea realității și, în cele din urmă, despre iubire. Nu o iubire dulceagă, ci un concept de iubire așa cum probabil că l-am trăit eu până acum, dureros, cu suprafețe denivelate, visceral.

În mai ți-ai lansat primul volum, romanul „Malad“, prin care îți exorcizezi demonii, după cum ai recunoscut. În ce ipostază îl regăsim pe Alexandru Voicescu acum?

Romanul “Malad” este în parte și un experiment personal. A fost scris într-o perioadă de maximă epuizare și aveam nevoie de el ca să pot rămâne lucid în acea perioadă. Deci a ieșit și o carte foarte sinceră. Este o carte despre cunoaștere, despre coborârea în propriul (al oricui, nu al meu) psihic, despre iluzii, stranietatea și fragilitatea realității și, în cele din urmă, despre iubire. Nu o iubire dulceagă, ci un concept de iubire așa cum probabil că l-am trăit eu până acum, dureros, cu suprafețe denivelate, visceral. Asta am simțit, asta am scris. Nu îmi e rușine de cartea care a ajuns în fața judecății publicului. Nu e o capodoperă, poate fi ușor desființată de criticii literari răuvoitori, dar nici nu îmi e rușine de ea. E doar o carte pe care mie mi-ar plăcea să o citesc. Cred că ar putea fi pentru mulți o lectură plăcută, nu foarte ușoară, dar nici grea sau complicată. Ca structură, romanul e încadrabil la categoria thriller, deci n-ar trebui să sperie pe cititori. Așadar, dacă acum sunt și autor publicat (o formă foarte cool de autopublicare :)), la propria editură), pentru mine nu se schimbă nimic la nivel de editor.

Ai un background variat, ai studiat filosofia, ai lucrat în publicitate, ești iubitor de filme, artă, arhitectură și, bineînțeles, literatură. Crezi că dacă ai fi publicat romanul la 20 de ani, și nu la 34, n-ar fi avut substanța de acum, fiind mai sărac cu niște experiențe și învățăminte?

E posibil. Cu siguranță ar fi arătat altfel. Nu prea cred în dezvoltarea omului pe parcursul vieții, cred că rămâne același în esența lui, doar reacționează la stimuli externi diferiți. Deci nici nu e vorba de experiențe noi în cazul meu, proaspăt scriitor. Puteam să scriu aceeași carte și acum cinci ani, cred, dar lipsa de timp a fost decisivă. Am fost obligat să pun înainte nevoile altor scriitori față de cea a mea ca scriitor. Cum ar fi arătat romanul „Malad” la un “eu” de 20 de ani? Mult mai abruptă și mai dură, am impresia. Și mai filosofică. Citeam mult mai multă filosofie ca acum.

Ce recomandări ai pentru cei care scriu și își doresc să publice, dar mai au de lucru pentru un produs de calitate? Cum să-și sporească ei potențialul ?

Să fie și ei propriii cititori, după cum am mai zis, să se pună în pielea cuiva inițial neinteresat de carte, dar pe care trebuie să îl convingă prin ce a scris că nu a dat de pomană banii pe cartea lui. E singurul criteriu important. Restul e muncă multă. Și mai puțin orgoliu.

Care e trendul literar în România? Spre ce ne îndreptăm?

Nu știu. Și nu am cum să zic obiectiv, pentru că sunt în mijlocul lucrurilor și văd altfel decât ce se întâmplă de fapt, probabil. Atâta timp cât sunt înconjurat de cărți (la propriu și la figurat), toate cunoștințele mele, cea mai mare parte dintre prieteni, colaboratorii și partenerii de la job, feed-ul meu pe Facebook, cam toți și toate au de a face cu cartea într-un fel sau altul, am o perspectivă distorsionată asupra viitorului cărții în România. La prima vedere, mi se pare că se citește mai mult, dar poate e doar o impresie care vine de la implicarea mea tot mai adânc în lumea asta mișto a cărților. Mi-aș dori să fie așa, să se revină la ce am auzit că se întâmpla în perioada comunistă, când se dădea valma în librării și se făceau liste de comenzi, pe sub mână. Mi-aș dori să fie mai puțini autointitulați scriitori și mi-aș dori ca nu toți cititorii să își dorească într-un fel sau în altul să scrie și ei. Dacă aș face un exercițiu de obiectivare, bănuiesc că lucurile stau foarte prost cu viitorul literaturii la noi în țară.

Până când nu vom avea modele de succes în străinătate, scriitori români care să fie etalon indiferent de limba în care au gândit și scris, o profesionalizare la nivelul industriei de publishing, de la tipograf, angajați de editură, editori, până la scriitori care să se ia în serios, până când publicul nu își schimbă mentalitatea și nu pune cultura literară măcar la același nivel cu nevoia de a se conversa pe telefon zilnic și pe parcursul a foarte multe ore inutile, până când nu văd semne de genul ăsta, nu am cum să fiu decât pesimist. Însă… sper că greșesc. Sper să fie tot mai mulți tineri care să își dorească să schimbe ce simt că nu e ok și să intrăm într-o perioadă de normalitate. Noi, românii, avem tendința de a copia modele construite de alții, mai “viteji” decât noi, față de care ne ploconim cu mare plăcere. Măcar asta să facem, dacă nu suntem în stare să creăm ceva original și unic.

Mulțumesc frumos!

Mulțumesc și eu.

Fotografii: Arhivă personală Alexandru Voicescu, Facebook

***

Citește și:

Cristina Nemerovschi (II): Cocalarii sunt prezenți și printre intelectuali

Petronela Rotar: Am întâlnit dragostea pentru trei luni. Încă plătesc pentru ele

Advertisements

5 comments

  1. Minunat interviul, felicitări!

    Liked by 1 person

  2. Multumim, Catalin 🙂

    Like

  3. Recunosc că până să citesc efectiv cărţi publicate la editura Herg Benet nu aveam o părere prea bună despre scriitorii români tineri. Îţi trebuie răbdare şi deschidere să acumulezi noutăţile, dar, încet-încet eu cred că publicul tânăr va simpatiza cu noua generaţie de scriitori şi se va regăsi în romalene lor. Sau poate trăiesc şi eu într-o bulă în care cunoscuţii mei citesc şi sunt oarbă de fapt la realitatea generală.

    Liked by 1 person

  4. Eu am descoperit multi scriitori adevarati citind volume de la Herg Benet. Si cred ca acest tip de literatura nu este, intr-adevar, pentru oricine. E un exercitiu mental grozav, faci un fel de stretching 😀

    Like

  5. Pingback: „Multe cărți apărute în România sunt prostii, imbecilități pentru oameni care nu pot să gândească singuri” – Interviu cu Tipadelasocio | herg & co.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: