Petronela Rotar: „Am întâlnit dragostea pentru trei luni. Încă plătesc pentru ele“

Petronela Rotar, foto Marius Baragan

A înlocuit convențiile cu sinceritatea și comoditatea cu riscul. Luptătoare și supraviețuitoare, mamă a doi copii, reporter și scriitoare, Petronela Rotar a văzut moartea cu ochii de mai multe ori și a știut să pună punct când lucrurile n-au mai funcționat. Femeie inconfortabilă, după cum se descrie, autoarea volumelor „O să mă știi de undeva“ și „Alive“ alege autenticitatea, în căutarea liniștii, a fericirii. Și, pentru că relațiile cârpite sunt o minciună, Petronela e tranșantă în cartea ei: „mai bine singur cuc decât să o ard ca restul“. Autoarea binecunoscutului acestblogdenervi a luat o pauză de la știri ca să ne vorbească despre iubire, scriitură și primul său roman, în pregătire.

După volumele de poezie și proză scurtă „O să mă știi de undeva“ și „Alive“, ne pregătești primul tău roman. Ai zis că ai povestea în cap de ceva timp, iar scrierea ei te consumă enorm. La ce să ne așteptăm? În ce ipostază te găsim de această dată?
De narator, desigur. Nu este o carte despre mine. Sau este, în măsura în care orice carte spune ceva despre autorul ei. La ce să vă aşteptaţi? La o carte despre dragoste şi alegeri. E o carte cu două planuri, scrisă din două perspective.

Petronela RotarÎnainte simţeam multă ostilitate. Care s-a transformat în drag. E simplu să te uiţi şablonard la oameni. Eu eram una de la televizor, drăguţică şi atît. Deci erau şanse mari să fiu cam proastă, eventual curvă, de ce să ne ferim să o spunem, căci ştim cu toţii că la televizor ajung mai ales paraşutele. De cînd scriu public, senzaţia asta s-a diluat, nu mă mai simt privită aşa. Ba mai mult, sunt mulţi cei care vin şi recunosc că m-au judecat aşa şi îşi cer scuze, deşi eu nici nu îi cunosc. 

Scrisul e unul dintre puţinele lucruri din viaţă care nu îmi e chin.

 Când preconizezi că va apărea romanul? Tot la editura Herg Benet?
Nu am nicio idee. Tocmai am acceptat să fac parte dintr-un proiect care mă va ţine departe de scris o lună, aşa că nu pot şti. Dar pentru că din scris nu poţi trăi, trebuie să muncesc să îmi întreţin fetele. Nu mi-am propus un dead-line, mi-am lăsat timp, important mi se pare să iasă cît mai aproape de forma pe care mi-o doresc. În plus, încă mai fac muncă de documentare pentru ea. Totuşi, probabil că va fi gata spre final de an. Atunci voi decide şi unde şi cum o voi publica, cînd va fi gata şi va trece de filtrul celor cîţiva oameni în care am încredere să îmi spună dacă poate pleca spre tipar sau mai trebuie cizelată.
În ce fel de scriitură te regăsești mai mult? Ce ți-e cel mai firesc să așterni pe foaie și ce e mai dificil?
În toate. Poezia, lirismul, îmi e cel mai aproape de suflet, ca structură. Eu sunt, din fericire pentru mine şi din enervare pentru alţii, pasămite, genul de scriitor care aşterne cu uşurinţă orice. Mi s-a şi reproşat asta, că scriu prea uşor, că scrisul ar trebui să fie un chin. Ei bine, pentru mine nu e. De altfel, e unul dintre puţinele lucruri din viaţă care nu îmi e chin, trebuie că e vorba de vreo lege a compensaţiei la mijloc. 🙂

Petronela Rotar

„Nimeni nu trece prin nimeni fără să lase urme. Ți se pare doar că uiți. Ești suma scrijeliturilor pe care le-au făcut ceilalți în tine. Uită-te-n capul tău ca într-un cuprins de carte. M-ai găsit?“

din volumul „Alive“, Herg Benet Publishers, 2014

carti Petronela Rotar

Ai zis că scrii în cap mai toată ziua. Dar când începi procesul concret, ai un ritual, ai nevoie de o anumită atmosferă, de exemplu liniște, gălăgie, muzică, un cadru?
Păi procesul e involuntar, deci nu ţine cont de atmosferă, ritualuri sau de ce mi-aş dori eu să fac atunci. Pur şi simplu se porneşte avalanşa de cuvinte, iar eu nu pot decît să le reţin, conştiincios, pentru ca apoi să îmi devin dactilografă.

Cum arată locul în care ești acum?
E o redacţie de ştiri: o încăpere vopsită galben muştar, birouri, PC-uri, o plasmă care merge în neştire pe un canal de ştiri, doi colegi care redactează vizavi de mine. E ora la care jurnalul e aproape gata iar eu mă pregătesc să mă duc în studio să îl prezint.

Recomandă-ne o carte și o piesă muzicală ce rezonează cu starea ta de spirit de azi.
Azi a fost o zi rusească. Sfîşietoare, aşa. Ninsoare, frig, trist. Aşa că recomand Andrei Makine, Femeia care aştepta și piesa asta: Tom Waits, Russian Dance.

Ai lucrat ani buni în televiziune, un mediu comercial, pentru mase. Ai fost în vizorul milioanelor de telespectatori, în fața camerelor, fiind nevoită să afișezi o atitudine detașată, obiectivă, inatacabilă. Ce te-a impulsionat să scrii despre experiențele personale într-un mod așa deschis și să-ți expui public anumite frici, dorințe și planuri?
Nu văd legătura dintre una şi alta. Aia era profesionista din mine. Încă este. E meseria mea, care a pus pîinea pe masă fetelor mele. Scrisul e vocaţie. Menire. Destin. Orice om care scrie din sine face lucrurile despre care vorbeşti mai sus. Poezia, mai ales, are o uriaşă dimensiune autobiografică aproape la toţi scriitorii. În plus, un scris care nu e sincer devine neautentic. Nu ai de ales, îmi pare. Pe mine scrisul m-a ales, nu eu mi l-am dorit, nu eu l-am chemat. M-am trezit de mică cu mînuţa asta în cap care scrie independent de voinţa mea şi a trebuit să mi-o asum. Mi-a luat nişte zeci de ani, totuşi.

Ai spus că avut mai multe bloguri pe care le-ai închis, până ai ajuns la acestblogdenervi. Ți-a fost teamă când ai început „să te despielițezi, să te desfaci în bucăți și să te dai“? Ai avut dubii, te-ai gândit și răzgândit înainte să te expui așa?
Mi-a fost. A fost un melanj de temeri. Că scrisul meu nu e valoros, că sunt şi eu unul dintre nenumăraţii oameni care spun: şi eu scriu, (în zilele noastre aproape că e virtute să NU te apuci de scris) că nu voi fi percepută corect.

Cum te-ai simțit când ai făcut trecerea de la televiziune la un mediu nișat, mai restrâns, cu un anumit tip de scriitură, pour les connaisseurs? Ce simți că ai pierdut și ai câștigat acum față de anii în care erai reporter?
Încă sunt şi reporter, încă îmi cîştig existenţa făcînd teren, prezentînd ştiri, cu tot mai puţină plăcere. Deci de pierdut, dacă se pune problema aşa, nu am pierdut nimic. De cîştigat, am cîştigat multe, cîştigul e incomensurabil aproape, căci e vorba mai ales de oameni şi dragoste. Au venit lîngă mine oameni pur şi simplu minunaţi. Apoi e vorba de suprapunerea imaginii mele reale peste prejudecata pe care o aveau cei care mă ştiau de la televizor. Uite, înainte simţeam multă ostilitate. Care s-a transformat în drag. E simplu să te uiţi şablonard la oameni. Eu eram una de la televizor, drăguţică şi atît. Deci erau şanse mari să fiu cam proastă, eventual curvă, de ce să ne ferim să o spunem, căci ştim cu toţii că la televizor ajung mai ales paraşutele. De cînd scriu public, senzaţia asta s-a diluat, nu mă mai simt privită aşa. Ba mai mult, sunt mulţi cei care vin şi recunosc că m-au judecat aşa şi îşi cer scuze, deşi eu nici nu îi cunosc. Cît despre mediul nişat… eu nu scriu pentru un anume public. Şi bucuria mea mare e că între cititorii mei regăsesc şi oameni deprinşi cu lectura, sofisticaţi, dar şi oameni care acum descoperă plăcerea de a citi.

1970406_298189436996583_1289503016_nPetronela și fiicele ei, bigudiul mic și bigudiul mare

Cum le-a influențat succesul tău pe cele două fete ale tale?
Nu simt să le fi influenţat prea tare. Se bucură pentru mine, asta e clar. Le place să fie fiicele mele, sunt mîndre. Iar asta e mare lucru la adolescenţă. Cea mare, fiind un spirit extrem de independent, se simte uneori umbrită, iar asta e ceva ce nu îmi doresc pentru ele. Să devină fiicele Petronelei Rotar şi percepute aşa, în loc de oamenii care sunt dincolo de această calitate.
Spuneai că fetele sunt mai mișto decât erai tu la anii lor. Ce te bucură foarte tare în ceea ce le privește?
Inteligenţa, independenţa, umorul, spiritul lor liber, viziunea despre lume şi viaţă. Cei care le cunosc rămîn blocaţi cînd le aud vorbind. Zilele trecute mi-a spus o prietenă, o tipă extrem de deşteaptă de altfel, pe care o apreciez enorm: fiică-ta aia mare mă complexează, dar e bine să îţi afli şi cunoşti limitele. Mă tot minunez ce copii mişto am crescut şi parcă nu îmi vine să cred că e meritul meu.

Unii consideră că adolescenții de azi, spre deosebire de cei din anii ’90 de exemplu, sunt mai timizi, în sensul în care au nevoie de stimuli (printre care diverse substanțe) pentru a fi dezinhibați sau ei înșiși. Ce părere ai? Cum vezi generația foarte tânără de azi spre deosebire de cea de acum 20 de ani?
Întotdeauna va exista ruptura asta între generaţii, mereu cei care au fost tineri cu nişte ani în urmă vor spune că cei care sunt tineri acum sunt diferiţi, în sens negativ. Eu nu cred asta. Mă uit la copilele mele şi văd nişte tinere deştepte, frumoase, complet dezinhibate, foarte conştiente de sine. Nu pot vorbi de o întreagă generaţie, nu am făcut cercetări sociologice la scară largă, eu pot vorbi de cei pe care îi văd eu.

Petronela Rotar foto Daniel Ceapa

Cum ar arăta profilul bărbatului care te-ar convinge să te recăsătorești?
Am rîs citind întrebarea asta. Nu există un asemenea profil. De ce e nevoie de căsătorie? Nu cred că m-aş mai recăsători vreodată, nu am nevoie de asemenea confirmări, mai ales că, aposteriori, am rămas cu nişte convingeri nu foarte flatante despre instituţia mariajului. Nu văd de ce, în situaţia mea, la vîrsta mea, după două căsătorii eşuate, m-aş mai duce să semnez hîrtia aia. E aproape ridicol, dacă stai să te gîndeşti. Dar dacă întrebarea era, de fapt, care e profilul bărbatului lîngă care aş îmbătrîni, răspunsul e că habar nu am. În momentul ăsta al vieţii sunt puternic atinsă de cinism în ceea ce priveşte o astfel de posibilitate. Se pare că sunt o femeie extrem de inconfortabilă şi că e aproape imposibil să găsesc aşa ceva. Dar, aşa cum spunea Fowles, cinismul e doar o mască a neputinţei de a de adapta, aşa că adevărul e că îmi doresc să existe şi omul ăla, pentru mine, doar că nu cred şi atunci îmi e mai simplu să fiu cinică despre asta.

Cum te vezi la bătrânețe?
Nu mă prea văd la bătrîneţe. (Eu nu o să îmbătrînesc niciodată, ard tare, mă sting repede, sper) Sunt convinsă că nu o să apuc senectutea. Nici nu îmi doresc, o spun cu toată sinceritatea şi oboseala unei vieţi foarte grele. Dar dacă, asemeni lui Sabato care şi-a dorit zilnic să moară şi a trăit  un secol în cap (da, Dumnezeu e un tip tare haios, am mai zis), o să păţesc şi eu una ca asta, mă văd o babă cool şi destul de excentrică. Sper să fiu înconjurată, în acest caz, de nepoţi cărora să le spun poveşti din tinereţea mea agitată şi nu de pisici. I am definitely not a cat person.

Petronela Rotar

Poți să completezi spațiile punctate?

Copilul din mine… e o păpuşă rusească mititică, plină de julituri şi vînătăi. Şi neiubire.
Mi-e frică… de ziua în care nu aş mai putea scrie.
Am întâlnit dragostea… pentru trei luni, într-o iarnă. Încă plătesc pentru ele.
Mi-e dor… de copiii mei cînd erau mici, de senzaţia de a-i alina în braţe.
Într-o zi… nu voi mai munci, doar scrie.
Dacă mâine ar fi apocalipsa… aş întîmpina-o zîmbind.
Sunt o femeie… inconfortabilă.
Dacă aș fi fost bărbat… mi-ar fi plăcut să fiu femeie.
Sexul este… cel mai bun director de marketing.
Admir foarte tare oamenii… lipsiţi de răutate, vanităţi goale şi invidii.
Mi-ar plăcea să fiu… liniştită. Un sinonim de-al meu pentru fericită.
Apropiații mă critică pentru… multe.
Oamenii mă plac pentru… onestitate, presupun.
Am citit recent… Bucla, TO Bobe, Durabila iubire, Ian McEwan.
M-am săturat… de presiuni de tot felul.
Admir foarte tare… talentul, inteligenţa, umorul, autoironia la o scriitură.
Singurătatea e bună… doar uneori.

Fotografii: Facebook Petronela Rotar, Daniel Ceapă, Andrei Paul, Andrei Băgăran (foto 1), Adriana Becichi (foto 2).

Citește și:

Ce am învățat într-o săptămână fără Facebook

INTERVIU Cristina Nemerovschi: Pierderea credinței în Dumnezeu mi-a adus luciditate și curaj

 

Advertisements

4 comments

  1. ramiro

    „Manuta aia din cap care scrie” este luata de la Jeanina Vlad , ea a fost cea care a scris mereu despre asta, ai copiat-o.

    Like

  2. sigur ca am copiat-o :))) cei care ma citesc de cand am avut primul blog, acum 8 ani, cunosc aceasta sintagma bine. dar eu nu am a ma justifica in fata nimanui. sa dea Domnul ca toata lumea sa copieze cat copiez eu
    http://www.emigrantintenerife.info/2015/01/par-scurt-par-lung/

    Liked by 3 people

  3. Nu mi-ar displace dacă mi-ar “ciufuli niţel penajul”… (she’s my kind of girl). I-am si spus-o, să vedem dacă-mi publică comentariul:

    SCLAVUL VIRTUAL
    Comentariul tău e în așteptare.
    martie 26, 2015 la 3:53 am
    Petronelo, te admir ca femeie puternică (spiritual), trecută prin multe greutăţi.

    Dar nu mi-o lua-n nume de rău dacă te vizualizez şi ca femeie-zdrahon, care-ar fi în stare să te despoaie, să te înfăşoare-n sfori ca pe un salam, apoi să te ridice pe-un umar şi să te ducă „în caverna ei”. 😆

    http://acestblogdenervi.ro/e-donjuanul-o-categorisire/#comment-117514

    Like

  4. Petronela este o femeie demna de respect. Este un exemplu pentru femei, pentru mame. O admir si cu toate astea nu i-am spus niciodată, desi o citesc mereu. De ce? Pentru ca stie foarte bine cum este si asta îmi place cel mai mult la ea. Femeia stie exact cine este si cat poate!

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: