Ana Mănescu: Mă tem că într-o zi nu o să mă mai tem, nu o să mai am obsesii

AMSă fii zână cu coaie nu e ușor. Ai nevoie de flexibilitate ca să reușești să împaci vocile din mintea ta și de curaj pentru a le da viață pe hârtie, în ciuda obstacolelor pe care ni le pun ceilalți sau ni le punem singuri. Ana Mănescu știe asta foarte bine. Jurnalist cultural, editor-șef la societatesicultura.ro și autoare a romanului alter.ego., ea vorbește despre iubire, identitate, anxietate și cea mai puternică forță din univers, subiectele centrale în următoarele sale volume, Quasar și Stresul dintre orgasme.

Ai putea să completezi spațiile goale?

Mă simt bine atunci când citesc, iubesc, visez, scriu, mă joc, mă pisicesc, învăț sau învăț pe cineva, editez, fac planuri, fac curățenie, fac prăjituri, ascult muzică, mă uit iar la filmul ăla sau la serialul ăla. Mă simt bine oricând, chiar și când mi-e rău. Fericirea e o alegere.

Mă deranjează oamenii care nu au înțelegere pentru cei din jurul lor.

Mă simt singură când am atacuri de panică și lumea se reduce la mine și la teamă. În rest îmi place solitudinea, chiar o găsesc necesară.

N-am să uit niciodată, sper.

Recent, m-am simțit fericită când am ales să fiu, chiar dacă.

Banii sunt necesari, bineveniți, dar nu totul în viață.

Am simțit că mi se taie respirația când mi-am ținut prima oară cartea în brațe și când am văzut Muse live, așa cum mi se întâmplă chiar și acum, după atâția ani, când ascult Pink Floyd sau The National, când revăd The Fountain sau când mă sărută el.

De la părinții mei am învățat să împart și cu frații mei.

Mă tem că într-o zi nu o să mă mai tem, nu o să mai am obsesii, nu o să mai simt totul ca și cum aș fi nou-nouță.

Atunci când îți dorești ceva din tot sufletul trebuie să muncești pentru asta.

Cel mai frumos cadou pe care l-am primit este viața. Mulțumesc, mama&tata!

Am fost criticată pentru naivitate, idealism, politețe, anxietate, boală.

Moartea în viață este o nenorocită. O umbră. O necesitate. O motivație. Un început.

Dacă dragoste nu e, atunci ce facem noi aici?

„Cred cu tărie că dragoste e de fiecare dată când ai impresia că este. Şi e de ocazie, precum fericirea. Şi în rest nu contează“ scrii în alter.ego., volumul tău de debut. Unii sunt de părere că dragostea se construiește, alții că apare pe neașteptate. Tu ce zici?

Iubirea apare pe neașteptate și apoi se construiește. Cred în îndrăgosteală la prima vedere, chiar dacă vă cunoașteți de zece secunde sau de zece ani. Când îți dai seama, îl vezi pe respectivul om altfel. Sau îl vezi altfel și de aceea îți dai seama. Oricum, ceva se schimbă pe neașteptate. Însă cred că dragostea se construiește în timp și e o alegere constantă. De îndrăgostit ne putem îndrăgosti zilnic, de orice, de oricine, dar iubirea e o întoarcere permanentă.

Ana ManescuScriitoarea Elif Shafak spunea în Lapte Negru că într-o femeie sunt mai multe voci contradictorii, mai multe femei cu dorințe și impulsuri diferite care se tot ceartă. Ai simțit vreodată că și în tine există mai multe voci?

Oho, permanent. Am o Ană leneșă și una productivă, una spontană și una obsedată de control, una mămoasă și una copilăroasă, una responsabilă și una imprevizibilă, una empatică și una egoistă, una anxioasă și una jucăușă, una obsedată de trăire și alta de supraviețuire, una eternă și cealaltă prea conștientă de efemeritatea ei. Am și o voce masculină, am și una pisicească, una vorbește numai în franceză, iar alta chiar crede că poate să cânte. Sunt tot ce e în mine și sunt deodată.

Ai un alter ego?

Am mai multe și le scriu ca să le dau vieți proprii.

Când am citit expresia Zâna cu coaie, m-am gândit imediat la o femeie fină, bună și altruistă, dar, în același timp, puternică, fermă, hotărâtă, radicală. Am înțeles bine sau ce înseamnă, de fapt? Ești o Zână cu coaie? 😀

Treaba asta a pornit de la o fotografie cu un zid (din Timișoara, pare-mi-se) pe care scrie: Îți trebe coaie să fii o zână. De ziua surorii mele, o prietenă a ei, Sasha Staicu (cea care a făcut trailerul pentru alter.ego.), i-a pictat Zâna cu coaie pe o planșă. E un reminder permanent. Da, pentru mine înseamnă exact ce ai spus tu mai devreme și chiar îl consider un moto. Să înțelegi și ceva cu care nu ești de acord, să accepți ceva diferit, să cauți binele în oameni și în țara ta, să nu judeci, să dai tot ce ai mai bun și să simți că e suficient într-o lume lacomă și cârcotașă, să fii tu însuți, să îți alegi drumul, să fii fericit, sincer, corect, să greșești fără rușine, să înveți din asta, să fii și tu om – toate necesită o anumită vulnerabilitate și o anumită tărie.

AM

Ne pregătești Quasar, un volum de proză scurtă despre libertate, identitate și neputință, tot la Herg Benet. Cum a pornit ideea, pe când lansarea și ce ți-ai propus cu această carte? Ce așteptări ai? 😀

Când am împlinit 24 de ani, cei din echipa societatesicultura.ro, care îmi sunt și prieteni dragi, nu doar colegi, mi-au dăruit un carnet frumos, din hârtie reciclată (mulți încercăm să fim cât mai economi cu resursele), în care le-am promis că voi scrie ceva. L-am umplut într-o lună cu proză arhiscurtă căreia nici măcar acum nu îi bănuiesc originea. Am adăugat la final, pe prima pagină, următoarea însemnare: 65 de povești despre cosmogonie, apocalipsă, quasari și iubire.

Quasarii mei nu sunt întocmai cei din astrofizică, dar au pornit de acolo. Voiam să știu care e cea mai puternică forță din univers. Google a zis ceva de iubire – nici nu glumesc –, dar i-am răspuns că mă interesează ceva mai palpabil. Și mi-a sugerat quasarii, iar o parte din ceea ce am citit despre ei m-a inspirat. Sunt regiuni compacte aflate în jurul unor găuri negre supermasive, fiind nuclee galactice active care emană foarte multă energie. Nu toate galaxiile au un astfel de nucleu activ, dar se crede că aceștia se pot crea sau reaprinde când două galaxii se ciocnesc. De aceea, în volumul meu, quasarii reprezintă cicliclitatea.

Revenind la temele menționate anterior, fiecare dintre ele este o obsesie a mea. Se referă la începuturi și sfârșituri de tot felul, la ciclicitate, la univers și forțele sale – fizice și spirituale –, și la ceea ce cred eu că leagă totul pentru Om: iubirea – de om, de natură, de viață, de plăcere, de orice. Despre acestea a și rămas Quasar în esență, chiar dacă am mai adăugat și libertatea, neputința, identitatea, blocajele artistice – tot forme de ființare sau de moarte – și chiar dacă și-a schimbat forma, extinzându-se de la proză arhiscurtă la proză scurtă.

L-am văzut altfel la început, voiam să fie un proiect care să îmbine ceea ce scrisesem cu vizualul. Însă m-am răzgândit când mi-am dat seama că povestea asta cerea mai mult din mine. Volumul, așa cum va fi publicat, s-a conturat în toamna lui 2013. Atunci am prins drag de povestiri și mi-am dat seama că sunt mai creativă când scriu de mână. Din Quasar, una dintre povestiri a fost publicată într-o primă versiune în revista Tiuk, iar alta a fost creată în cadrul atelierului de scriere creativă susținut de Flavius Ardelean (A. R. Deleanu) pentru Incubatorul de Condeie, ediția 2013. Pentru celelalte opt povestiri și cele unsprezece proze arhiscurte care funcționează ca granițe între ele am luat ceea ce scrisesem în carnet, am grupat textele, le-am învârtit, ca într-un puzzle, și am pornit de acolo. Din fericire, direcția în care am mers cu volumul acesta le-a surâs celor de la Herg Benet, așa că alter.ego. are un frate mai mic pe drum.

QuasarQuasar va apărea în martie și va fi lansat în miros de zambile și între oameni dragi. Încă nu am alte detalii, dar voi pune în curând țara la cale cu Simona Barbu, PR-ul meu și my partner in crime, adică managerul de proiect societatesicultura.ro.

Drumul unei cărți e prea imprevizibil ca să îmi propun ceva cu ea. Ceea ce scriu are un efect vindecător asupra mea, însă mai departe depinde de oameni. Evident, îmi doresc să spună fiecărui cititor o poveste, nu neapărat aceeași, dar una puternică.

Ce scriitori te-au marcat, inspirat, resuscitat? Ce scriitori te-au șocat sau au fost ca un duș rece?

Mulți, toți cumva. Găsesc lecții și emoții în fiecare carte citită. Între cei care au cutremurat ceva puternic în mine se numără John Fowles, J.K. Rowling, J.R.R. Tolkien, C.S. Lewis, George R.R. Martin, Lev Tolstoi, Alexandre Dumas fiul, Sarah Kane, Julio Cortázar, H.P. Lovecraft, Ralph Waldo Emerson, Ian McEwan, Sebastian A. Corn, Marta Petreu, Eva Precub, Cristina Nemerovschi, Flavius Ardelean. Unii cu tot ce au scris, unii cu un volum, unii cu o singură frază. Am caiete pline cu citate, peste ani vor putea fi citite cumva ca jurnale. Fiecare poartă și o parte din mine și e o mărturie a ceea ce mă impresiona atunci.

Totuși, cel mai mult am învățat despre scriere și despre mine ca scriitoare din Becoming a writer de Dorothea Brande și de la Flavius – și din cum scrie el am deprins niște lucruri, evident, dar mai ales direct de la el. Atelierul despre care îți povesteam mai devreme m-a ajutat să mă înțeleg mult mai bine.

Când ți-ai dat seama că vrei să scrii la nivel profesionist?

În clasa a zecea, la 16 ani, când am scris „primul meu roman”. A fost întâiul text lung pe care l-am terminat și fericirea aceea nu s-a comparat nici măcar cu iubirile copilărești de până atunci. Desigur, pe vremea aceea visam și scriam-experimentam mai mult decât citeam. Și se spune doar că un vis nepus pe hârtie rămâne atât, iar pentru un scriitor-ce-vrea-să-fie e cu atât mai mult valabil. Aș fi putut să ratez visul acesta din cauza fricii, a lipsei de disciplină, a faptului că nu aveam oamenii potriviți pentru asta în jurul meu. Însă prin 2011 mi s-a schimbat viața radical, iar asta m-a pus în sfârșit pe drumul pe care mi-l dorisem dintotdeauna. Și cred că lucrurile s-au dezordonat atunci tocmai ca să se așeze unde trebuie. Până la urmă, în primăvara aceea Simona înființa Cercul de Societate și Cultură în cadrul Facultății de Istorie, cerc care a devenit ulterior proiectul nostru, societatesicultura.ro, iar editura Herg Benet era și ea la început de drum.

Stresul dintre orgasme va fi a treia ta carte, unde abordezi teme precum stresul, anxietatea, boala, moartea și întunericul din noi. Pe site-ul personal ai mărturisit că ai rescris-o de vreo șase ori. Cum se așază cuvintele pe hârtie? Le formulezi și reformulezi sau scrii dintr-o răsuflare?

Stresul a venit cu multe piedici: frica mea de a mă întoarce în boală, faptul că îmi făcea rău fizic, faptul că e o carte scurtă, dar construită pe două paliere, iar cel al ei și al bolii era secundar, deci trebuia să fie succint și puternic. Și nu puteam să-mi dau seama obiectiv dacă este, pentru că îl simțeam sfâșietor din cauză că era personal. Mi-a luat șase încercări ca să găsesc un echilibru. Și e încă în citire beta, la oamenii mei, deci se poate să mă mai întorc la manuscris anul acesta.

Dacă ne permitem să învățăm constant și să ne răzgândim, să ne ajustăm drumul, atunci fiecare zi poate veni cu o lecție, cu inspirație, cu sprijin. Cred că suntem prea duri unii cu alții și mai ales cu noi înșine. Tendința e să ne uităm sus-sus pentru lecții, iar asta ne face să realizăm că suntem încă jos, mai ales când suntem foarte tineri.

Se vor găsi la un moment dat oameni care să arunce cu roșii și ouă din spatele unor monitoare. Pentru că e mai ușor să înjuri și să fugi, să judeci și să râzi din umbră. Încă nu am ajuns în momentul în care să fiu pusă în situația asta ca scriitoare, dar am observat-o de multe ori în comunitatea literară.

Oricum, eu rescriu în genere foarte mult. La alter.ego. m-am întors în patru ani de peste o sută de ori înainte să mă așez cu gânduri serioase la birou. Dar atunci era vorba de lipsă de disciplină, pe când de la o vreme este simpla plăcere de a vindeca frazele pe care le-am scris în grabă, de a întregi poveștile, de a le scoate din mine și din realitatea mea și de a le da un rost. Scriu dintr-o suflare, dar rareori am un plan, pentru că totul e instinctual și personal într-o primă fază. Uneori mă așez în fața foii cu mintea goală, începe să se contureze ceva și îmi dau seama pe parcurs unde vreau să ajung. Alteori știu exact cum vreau să se termine, iar dacă am noroc am și o vagă idee despre diverse puncte cheie de-a lungul poveștii. Însă în general tot procesul primei scrieri este haotic, chinuitor, înfricoșător, tocmai pentru că este și catartic. Când editez mi-e ușor, este ceva ce fac zilnic și pentru societatesicultura.ro, și freelance. În doi ani mi-au trecut prin mână peste o mie de texte din diverse domenii și de diverse mărimi, am lucrat cu câteva zeci de oameni, deci știu cum să respect autorul și cum să îl ajut să ajungă la cât mai mulți cititori. Așa că fac asta și pentru mine. Odată ce am terminat prima versiune și știu ce mesaj vrea să transmită povestea respectivă, încep să preschimb ce e Ana în poveste, ca să poată lua o formă personală pentru fiecare om care o citește, chiar dacă este o persoană destul de diferită de mine.

Ce riscuri ți-ai asumat ca scriitoare?

Sunt două lucruri negative care cred că vin odată cu publicarea în zilele noastre. Unul ar fi faptul că se vor găsi la un moment dat oameni care să arunce cu roșii și ouă din spatele unor monitoare. Pentru că e mai ușor să înjuri și să fugi, să judeci și să râzi din umbră. Încă nu am ajuns în momentul în care să fiu pusă în situația asta ca scriitoare, dar am observat-o de multe ori în comunitatea literară. Ca jurnalist cultural și editor am avut de recenzat și cărți care nu mi-au plăcut, am avut de editat și materialele unor oameni la început de drum. Așa că știu că nu e deloc ușor să critici constructiv, dar știu și că nu e imposibil. Și eu am avut momente în care am scris nervoasă articole în care tunam și fulgeram, unul chiar despre industria de carte din România. Însă nu le-am publicat niciodată așa. Le-am temperat, am căutat soluții pentru problema care mă supărase, nu am arătat doar cu degetul. Desigur, scopul răutăților aruncate spre scriitori, artiști etc. nu este să îi ajute să producă lucrări mai bune, iar asta este o atitudine care trebuie schimbată. Nu fiindcă ne rănește orgoliul de panseluțe, ci pentru că nu ne ajută să creștem.

CartiAl doilea risc, și cel mai grav, este situația materială precară care vine dacă faci doar asta sau stresul că trebuie să înghesui scrisul în pauzele de la job. Eu mai am și sănătatea care mă limitează, deci scrisul și planurile pe care le avem eu și Simona sunt tot ce am acum pentru viitor. Și mi-aș asuma chestia asta toată viața – sărăcia sau un trai la limita decenței –, ca să am scrisul și cultura și să nu pic pe stradă, dacă nu mi-aș dori un copil.

De aceea lucrez așa de mult la schimbarea mentalității față de cultură. Sunt mulți care o consideră un lux intelectual și material și temporal, în loc să își dea seama că o cultură mai bună – iar cultura nu înseamnă doar cărți citite sau diplome – duce la creșterea nivelului de trai și la o performanță mai bună, indiferent de munca pe care o prestezi. Mi se pare important ca generațiile următoare să nu crească (doar) cu ideea că viața e agitație, aglomerație, lupta pentru supraviețuire, lăcomie. Cred că prin cultură combatem lucrurile astea, ne extindem orizontul, ne găsim alinarea sau calea. Însă mai e mult până când România va putea susține și oamenii de cultură, iar ăsta e un risc pe care ni-l asumăm toți din domeniu.

Unde își pot găsi tinerii de azi valorile, reperele? Ce recomandări ai pentru cei în căutarea propriului drum, într-o societate pe fugă, ghidată de comercial și consumerism, superficialitate și parvenitism, ostentație și corupție, unde aspectele sănătoase răzbesc mai greu?

Unde s-au găsit dintotdeauna: peste tot în jurul nostru. Dacă ne permitem să învățăm constant și să ne răzgândim, să ne ajustăm drumul, atunci fiecare zi poate veni cu o lecție, cu inspirație, cu sprijin. Cred că suntem prea duri unii cu alții și mai ales cu noi înșine. Tendința e să ne uităm sus-sus pentru lecții, iar asta ne face să realizăm că suntem încă jos, mai ales când suntem foarte tineri. Dar cea mai bună variantă a noastră e destul de bună, întotdeauna, și nu înseamnă că nu poate deveni și mai bună. Ca să nu mai spun că fiecare om are locul său și poate excela acolo. Avem nevoie de toți, de corporatiști, de artiști, de academicieni, de atleți, de medici, de vânzători și avem nevoie mai ales de solidaritate ca să putem funcționa cu succes împreună. Fiecare om are o poveste de spus, dacă vrem să o ascultăm.

Le recomand tuturor să fie și ei zâne cu coaie. Nu neapărat în sensul pe care îl are pentru mine, despre care ți-am spus mai devreme, deși mi se pare o atitudine sănătoasă și vindecătoare și la nivel individual, și la nivel societal. Cred că trebuie să fim noi înșine, să învățăm din tot, să ne asumăm realmente fiecare pas, fiecare succes, fiecare greșeală și să respectăm faptul că avem o singură viață-așa-cum-o-știm pe pământul ăsta (un consens indiferent de credință sau de lipsa de) și să nu o irosim.

Gașca de la societatesicultura.ro, site-ul unde ești editor-șef, este formată din voluntari, iubitori de artă, scris și frumos. Cum funcționează voluntariatul azi, când mulți tineri aleargă dupa bani și beneficii imediate? Cum te-a ajutat voluntariatul să te maturizezi?

Cred că tocmai faptul că nu produce un câștig material substanțial îi dă o valoare mai mare. Dacă nu îți poți cumpăra ciocolată, atunci ar face bine să producă o (micro)schimbare, nu? Și cei care vor să aducă ceva bun în viețile lor și ale altora, cei care vor să învețe și să dăruiască găsesc multe oportunități în voluntariat. Noi nu facem acel tip de voluntariat care ajută oamenii să supraviețuiască în sensul clasic, dar sperăm să creăm o comunitate care are la baza piramidei și cultura, educația, îmbunătățirea sinelui. Pe mine voluntariatul nu doar că m-a crescut, ci m-a și salvat. Am învățat foarte multe de când sunt în echipa societatesicultura.ro și lucrând și cu altele din domeniul cultural sau de tineret. M-am îmbunătățit ca om, ca scriitoare, ca editor. Nu ai cum să nu fii mișcat de poveștile care îți trec prin mână și de emoția și dăruirea celor care le spun. Sunt mulți, prea mulți care privesc cu scepticism voluntariatul, îl consideră muncă pe gratis, se gândesc că voluntarii sunt exploatați. Or, nu e așa, nimeni nu se îmbogățește din voluntariat, din asociații, din ONG-uri, nu se muncește pentru a se aduce un profit, ci în beneficiul unor oameni. Fie că scrii un articol în care explici istoria într-un mod interesant sau promovezi o carte, fie că gătești într-o cantină, că organizezi un eveniment, că predai unor copii, importanți sunt oamenii cu poveștile lor. Iar voluntariatul despre asta e, despre oameni.

AM, SC, lansare alter.ego.Ana Mănescu și prietenii de la societatesicultura, la lansarea volumului alter.ego.

Ai vrea să schimbi/ reformulezi ceva la tine sau la viața ta?

Mi-ar plăcea să fi început mai devreme cu voluntariatul, cu jurnalismul cultural, cu deschiderea spre lecții, chiar și cu scrisul, dintr-o poftă de cunoaștere și o conștientizare a timpului pe care nu le-am avut în adolescență. Și ca drumul acesta să nu fi implicat boală și renunțarea la facultate. Dar ceea ce mi-a îngreunat viața mi-a și așezat-o pe făgașul ei și m-a definit, deci nu aș schimba nimic din ce a fost.

Ce vreau să fie altfel schimb deja. Mi-ar plăcea ca România să fie un mediu care să susțină mai mult cultura, pentru că tot ceea ce fac este legat de ea, așa că lucrez pe bucata mea în sensul ăsta. La nivel individual, aș vrea să funcționez mai bine cu anxietatea, pentru că îmi pune multe piedici, și e o chestie pe care o schimb cu pași mărunți. Aș vrea și ceva mai multă liniște în viață și o capăt încet, încet renunțând la ce e toxic, de la oameni la activități și la presiunea pe care o pun eu însămi pe mine.

Aș vrea să ajung într-un punct în care pot să mă implic mai mult în partea offline a proiectului și să mă întorc la școală, deși nu va fi Istoria. Istoria a fost pentru oameni, pentru Simona, pentru societatesicultura.ro, pentru găsirea de sine și mă bucură anii pe care i-am petrecut acolo. Nu sunt istoric cu diplomă, dar sunt cu sufletul.

Ana ManescuCe dorințe ai pentru 2015 și pentru viitorul îndepărtat, în plan profesional?

2015 e anul Quasar-ului pentru mine, și sper că va stârni ceva puternic în cititori, fiindcă a fost scris din astfel de emoții. Planul pe viață e să public o carte în fiecare primăvară și să dezvolt alături de Simona și de frumoasa noastră echipă proiectul societatesicultura.ro. Mai am dorințe legate tot de mediul cultural, dar sunt încă în stadiul de vise nepuse pe hârtie.

Un sfat de încheiere, o idee, un îndemn?

O rugăminte: iubiți, trăiți, învățați, citiți(-mă ^_^) și urmăriți-o pe Tipadelasocio.

Dacă vreți să mai povestim, mă găsiți pe povesteste@anamanescu.ro, iar dacă vă tentează jurnalismul cultural îmi puteți scrie pe ana@societatesicultura.ro.

***

Citește și:

Petronela Rotar: Am întâlnit dragostea pentru trei luni. Încă plătesc pentru ele

Cătălin Marin: Femeia e un pericol atunci când ești prost

Paul Vinicius: Libertatea înseamnă și autocenzură, dacă suntem zdraveni la cap

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: