Cristina Nemerovschi (II): Cocalarii sunt prezenți și printre intelectuali

Cristina Nemerovschi

Iubită pentru curaj și contestată pentru deranj, scriitoarea „plătită de masoni să destabilizeze poporul român“ – după cum au descris-o gospodinele cu prejudecăți – explică de ce ar părăsi țara și i-ar sfătui și pe tineri să procedeze la fel. Profundă și lucidă, Cristina Nemerovschi analizează jurnalismul și literatura din România, dar și moravurile unei societăți superficiale.

Scriitoarea trilogiei Sânge Satanic a vorbit în prima parte a interviului despre copilărie, adolescență și anii cu alcool și sex. Ea a explicat de ce nu crede în Dumnezeu, ci în liber arbitru, dorindu-și, asemenea protagoniștilor din romanele sale, să trăiască autentic. ,,Îmi este teamă că ar putea veni un moment în care să nu mai pot trăi până la capăt, cum spune M. în Rezervația unicornilor, adică de acel moment în care poate aș putea ajunge să trăiesc la fel ca majoritatea oamenilor, fără pasiune nebună, fără intensitate – așa ca oamenii sănătoși psihic“, spune scriitoarea.

Duminică, 8 februarie, de la ora 17.00, Cristina Nemerovschi își lansează cel mai recent roman, Păpușile, în Librăria Cărturești Verona din București, unde își așteaptă cititorii cu lecturi, cărți, discuții și autografe.

Dacă ai avea o putere nouă, ce ai schimba la societatea românească? Ce te deranjează cel mai tare?

Prostia, prejudecățile, superficialitatea, anchilozarea în clișee, în tradiții care nu mai au sens. Plăcerea de a trage cu ochiul la viața altora și de a-i judeca. Spiritul de gașcă, bârfa, invidia… sunt atât de multe! România poate fi redusă la imaginea babei în șoșoni, cu baston și ochi haini, care stă pe bancă la intrarea în bloc și îi etichetează pe toți care intră sau ies. Aș lua oamenii-oameni, ăia care merită, și i-aș pune într-un loc special, ferit, în timp ce le administrez celorlalți un drog care să le spele mintea și să o ia de la zero. Să uite toate obiceiurile greșite. Să-i construim ca pe ființe umane, să-i formăm cu responsabilitate, să cântărim bine ce punem în ei și ce nu, ce consecințe vor apărea. Asta cred că ar fi singura șansă. Pentru România, în prezent, singura soluție nu poate fi decât una radicală. Societatea mi se pare prea adânc scufundată ca să mai încerci s-o schimbi cu blândețe.

M, personalul principal din Sânge Satanic, își dorea să părăsească definitiv țara. Te-ai gândit vreodată să pleci din România?

M-am tot gândit, și cred că voi pleca la un moment dat, chiar dacă și numai pentru o vreme. De multe ori când îmi spun că am nevoie de o pauză, de fapt realizez că România e lucrul de la care am nevoie de o pauză. Aici trebuie să duci mult mai multe lupte, chiar și luptele care nu-s ale tale, ca să îți ajuți munca să iasă cât de cât la lumină.

Tragedia e că româna este singura limbă în care îmi place cu adevărat să scriu. M-aș putea descurca să scriu în engleză, am încercat, dar nu îmi place la fel de mult. Este adevărat ce se spune, că nu doar vorbești și gândești într-o limbă, ci și simți totul în limba respectivă. Cum aș putea eu să scriu în altă limbă despre tot ce am simțit în română? Cu atât mai mult cu cât teoria mea despre scris implică să reții și să oferi cititorilor un moment din viața ta, exact așa cum a fost el – cum aș putea să-l “traduc”?

România poate fi redusă la imaginea babei în șoșoni, cu baston și ochi haini, care stă pe bancă la intrarea în bloc și îi etichetează pe toți care intră sau ies.

Însă, dacă și în viitor România va oferi la fel de puțin scriitorilor ei, probabil că vom fi cu toții obligați să facem compromisul ăsta. Nu de plăcere, oricum.

Sunt și lucruri pe care le iubesc la România, cum probabil au intuit cam toți cei care mi-au citit cărțile, dar sunt acele lucruri care nu intervin concret în viața ta. Sunt minunate, dar nu te poți baza pe ele.

10931376_905352552838027_5644653221659201187_nPrin cărțile tale, ai devenit o voce importantă și un reper, pentru că ai reușit să deschizi mintea și drumurile multora, să-i eliberezi de constrângeri și de convenții. Ce recomandări ai pentru tinerii de azi, unii dintre ei confuzi, derutați, în căutarea valorilor autentice și a propriului drum?

Știi, chiar mă gândeam în timp ce răspundeam la întrebarea cu România că unul dintre sfaturile pe care le-aș da cuiva foarte tânăr ar fi să plece din țară, să se maturizeze în altă parte, să caute satisfacțiile pe care le merită departe de lumea asta îndoctrinată cu violență și intoleranță. Cred că ăsta ar fi unul dintre sfaturi, da. Sau, dacă alege să rămână aici, să aleagă și să lupte, să nu se lase corupt și înfrânt, mutilat.

Le-aș mai recomanda să nu se grăbească, să nu cedeze presiunii care vine din partea societății (și cel mai adesea din partea părinților) sub forma: hotărăște-te ce naiba vrei să faci cu viața ta! Nu cred că e musai ca la 17 ani să știi ce vrei să fii peste 20. E mult mai important să-și trăiască din plin perioada asta a vieții, să caute tot ce ceea ce le place, să citească, să gândească, să meargă în locuri noi și să cunoască oameni diferiți. Am observat că persoane trecute de 25 de ani spun că nu mai am timp de lectură, din pricina jobului, și regretă perioada liceului, în care puteau citi după pofta inimii.

Cel mai important pentru un tânăr este să încerce să se cunoască cât mai bine. Și să se accepte. Să creadă în el, asta e tot ce contează. Să nu facă prea multe compromisuri. Să știe că el este cea mai importantă ființă din lume și că poate fi orice, dacă se dedică cu totul unui vis care e cu adevărat al lui.

Scrierile tale sunt, printre altele, un manifest împotriva manelizării, cocalarizării. Mă gândesc că un cocalar și o pițipoancă nu se definesc atât prin înfățișare, educație și muzica favorită, cât prin comportament, stil de viață și principii. Am întâlnit și corporatiști cocalari la costum sau intelectuali cu studii prestigioase, dar plini de prejudecăți și ură pentru cei care au curajul să le deranjeze ordinea spunând lucrurilor pe nume. Cum ai defini, de fapt, un cocalar/ o cocălăreasă?

Exact, eu nu am prejudecăți și nu consider că un cocalar poate fi identificat doar prin prisma faptului că ascultă manele sau că poartă aur la gât – deși, în mare parte, muzica pe care o ascultăm, hainele pe care le alegem, look-ul, toate astea sunt însoțite și de un anumit comportament care poate releva multe lucruri despre tine. Uite, de pildă, eu dacă văd un manelist îmbrăcat în trening și cu multe ghiuluri pe degete nu îi aplic eticheta de “incult, prost, cocalar”… numai că, din păcate, de cele mai multe ori deschide gura și spune ceva, și atunci toate dubiile se spulberă! Am întâlnit și excepții, dar au fost puține.

Însă, așa cum spui tu, cocălărismul este mai degrabă o lene mentală. Presupune prejudecăți, clișee, teama de nou, de tot ce e diferit, o agresivitate nejustificată, lipsa unei curiozități autentice de a-i descoperi pe cei din jur, lipsa empatiei, a inteligenței. Cocalarul este cel care se lasă condus în toate aspectele vieții lui de spiritul de turmă. De fapt, pe scurt, o maimuță ușor întârziată mental, care se deghizează în haine de om.

Am întâlnit cocălărismul în cele mai neașteptate locuri. Din păcate, este prezent foarte mult și în rândul intelectualilor. De pildă, al criticilor literari. Unul care spune despre o carte că e proastă și că n-a citit-o fiindcă a apărut la editura X, ăla e un cocalar în toată regula, care judeca arta după principiul “de la dușmanii mei, mânca-ți-aș!” sau, dimpotrivă “e de la frățiorii mei, trăi-ți-ar!”.

Cocălărismul implică și snobism. Vrei să fii văzut purtând un anumit gen de haine, citind anumite cărți, admirând anumite picturi, deși tu nu înțelegi absolut nimic din toate astea.

Dacă Gigi Anghelescu visează cai verzi pe pereți și s-a cam făcut de râs în lumea literară, cum putem noi, cititorii, să identificăm un scriitor de succes? Atâta timp cât contează cantitatea (mă refer la numărul de volume vândute, like-urile, aparițiile publice etc) și comercialul facil, în funcție de ce indicatori ne dăm seama că o scriere e valoroasă?

E o întrebare bună, și răspunsul nu este simplu. Mi-a plăcut ceva ce am citit de curând, nu mai știu unde: era vorba acolo că valoarea unei cărți este dată într-o proporție mare de relevanța ei socială în timp. Un fel de “o carte e bună dacă schimbă, cât de puțin, lumea”.

Cred că putem să ținem cont de câțiva indicatori ca să ne dăm seama dacă avem de-a face cu un autor care merită încercat. E adevărat că există cărți ușurele care au priză la public, dar, dacă te uiți la ele, doar adună cifre în topuri și atât. După doi ani, dispar pentru totdeauna. În urma lor, nu se schimbă nici lumea, și nici măcar literatura.

Cristina da autografe pe Rezervatia UnicornilorÎn momentul în care apare însă o carte care are și public larg, dar are și recenzii din partea criticii, mai devine și rapid o carte-cult, dă naștere unor direcții noi în literatură, e semn că acolo se întâmplă un fenomen interesant, care merită studiat. Dacă ar fi să sintetizez, un autor poate fi bănuit că ar avea valoare autentică când trece cu brio testul a trei instanțe: public, critici, timp. Evident, în România, unde critica literară e doar o glumă, avem o situație specială, în care ne rămân două instanțe – publicul și timpul.

Te poți rata cedând influențelor găștii din care faci parte, renunțând la stilul tău. Te poți rata scriind atunci când nu ai nimic de spus. Te poți rata din orgoliu, încercând din răsputeri.

În mod ciudat, însă, cred că ne îndreptăm spre o situație cu totul nouă în literatură, și aici nu mă refer doar la România. Se scrie atât de mult și de divers, atât de pe toate gusturile, încât în foarte scurt timp, cred eu, sintagma “un autor valoros” nu prea va mai înseamna nimic. Cititorii au tot mai puțin timp la dispoziție și nu vor să riște, merg spre autorii cu care intuiesc că vor rezona. Prin urmare, vom avea autori care plac unui anumit tip de public, și autori care nu plac. Oamenii nu vor mai spune, ca despre Dostoievski, “e mare, e important”, ci doar “mi-a plăcut mult” sau “m-a plictisit”. O carte nu va mai fi “o cărămidă de bază a culturii”, ci pur și simplu “o carte care mi-a schimbat viața”, versus “meh”. Valoarea va deveni tot mai relativă, până își va pierde înțelesul actual. Nici nu prea ai cum să compari cea mai premiată carte de self help (care poate chiar e bună în felul ei) cu cel mai bun roman existențialist. Cel mai autentic volum de poezie cu cel mai bun roman polițist. Cea mai bună carte horror cu cel mai bun roman erotic. Nu e neapărat rău, atâta timp cât oamenii înțeleg că propriul lor gust nu are cum să fie absolut.

Carti Cristina NemerovschiIubită de oamenii liberi, tineri la ani și suflet, contestată de gospodinele de la cratița cu prejudecăți. Care ar fi printre cele mai penibile mesaje de amenințare primite, pentru că ai spus că ți-au scris destui?

Sunt mult prea multe “tari”, de asta cred că nici n-am reușit vreodată să fac un top al celor mai penibile. Am inclus câteva în cartea Ce facem cu România? Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi. De la reproșul că “România n-o să iasă niciodată din criză dacă există cărți precum Sânge satanic”, până la ideea absolut ridicolă că, după ce vor citi sinopsis-ul de la nymphette_dark99, toate adolescentele de 13 ani și 4 luni se vor arunca diperate să-și piardă virginitatea cu primul posesor de penis care le iese în cale… cred că le-am auzit pe toate! Mi s-a spus că fac de râs rockerii prezentându-l publicului inocent pe M., public care își va face o idee greșită despre “comunitatea rock” – în realitate, spuneau respectivii, rockerii nu consumă niciodată alcool, nu înjură, nu poartă haine negre și nu citesc cărți. Ce mi s-a mai spus?… A, da, că aș fi vampir, vrăjitoare, canibal (de la o glumă pe care am făcut-o într-un interviu, în care fusesem întrebată dacă mi-ar plăcea să fiu vampir și răspunsesem că nu m-ar deranja să beau sângele oamenilor, pentru că în felul ăsta și-ar găsi și proștii o întrebuințare), plătită de masoni să “destabilizez poporul român”. Alții au spus că romanele mele sunt de vină pentru că au apărut vibratoare în mall-uri :D.

M. a primit amenințări cu moartea, a fost făcut “satanist”, “misogin”, “eretic”, ceea ce l-a încântat, desigur, foarte mult! Oamenii cu frică de Dumnezeu au inventat multe povești, s-a spus că arunc cu sânge de capră pe cititorii prezenți la lansări, că facem orgii, că împărțim droguri. Genul ăsta de persoane au ceva imaginație, dar din păcate o îndreaptă în direcții nepotrivite. Dacă toată energia asta ar fi folosită pentru a înțelege diferența dintre oameni care există în realitate și personaje fictive dintr-o carte, am fi acum departe.

Cristina NemerovschiPe lângă faptul că unii își permit să-ți comenteze cărțile și stilul deși nu te-au citit prea mult sau deloc, ce te deranjează cel mai tare când începe corul lătrător?

Mă deranjează enorm când cititorii mei au de suferit de pe urma pasiunii lor pentru o carte. De fapt, e cam singurul lucru care mă deranjează. Mi se pare pur și simplu scârbos ca oamenii ăștia – care știu ce vor, știu ce gândesc, care au citit și au simțit atâtea lucruri – să fie agasați de corul lătrător, cum bine i-ai spus, de niște ființe incomparabil inferioare lor. Asta m-a revoltat întotdeauna, indiferent de context: ca omul inteligent și autentic, deschizător de drumuri, să fie contestat radical și mărlănește de cel prost. Prostia agresivă e singurul lucru din lumea asta față de care sunt cât de poate de intolerantă.

Cel mai grav mi se pare când oamenii luați în vizor de lătrători sunt cei foarte tineri, care nu au mai avut până acum conflicte. Mă revoltă cumplit că trebuie să facă față agresiunii, mă revoltă că oamenii ăștia mișto sunt obligați să trăiască în România de azi. În țările civilizate, nu doar că nu ar fi înjurați că citesc Sânge satanic, dar ar fi apreciați pentru curaj, originalitate, sinceritate, pentru inițiativa de a alege singuri cărți, pentru cât de mult înțeleg și simt din ele.

Mă deranjează într-o măsură mai mică faptul că lătrătorii, prin vocile lor ascuțite, neplăcute auzului, țin la distanță de cărțile mele potențiali cititori care le-ar aprecia. Cred că, până la urmă, cine e și cât de puțin tentat să mă citească tot o va face într-o bună zi. Deja se întâmplă asta.

Și mă mai întristează că toată treaba asta cu “știu eu că e o carte care ar trebui interzisă, deși n-am citit” este un simptom pentru societatea în care trăim. Este ceva răspândit nu doar în artă, ci efectiv peste tot. Toată lumea are o părere despre ceea ce nu cunoaște – și nu doar că are o părere, dar mai ține morțiș și să și-o exprime. Și nu doar să și-o exprime, ci să ți-o bage cu degetul în ochi, disperat să-l aprobi.

Cum se poate rata un scriitor?

Fiind orice altceva în afară de el însuși.

O carte bună, care să trăiască mult timp, care să fie iubită, nu poate fi scrisă cu sufletul altcuiva. Dacă, atunci când o deschizi și citești la întâmplare o frază, nu simți că ești tu sută la sută cel închis între acele două coperți, din punctul meu de vedere te-ai ratat ca scriitor.

Te poți rata ca scriitor urmând mode care nu ți se potrivesc. Scriind pentru a mulțumi un anumit public sau o anumită parte a criticii literare. Te poți rata cedând influențelor găștii din care faci parte, renunțând la stilul tău. Te poți rata scriind atunci când nu ai nimic de spus. Te poți rata din orgoliu, încercând din răsputeri să dai o carte mare, care să-ți iasă teribil de moartă.

cartiAi experiență în jurnalism, chiar și M din Sânge Satanic a lucrat la un moment dat și era nevoit să scrie despre mondenități. Cum ți se pare presa românească de azi? E un reper sau îndoctrinează?

Cred că e mai grav de atât – nici măcar nu mai există propriu-zis. Nu mai impune nimic, nu mai poate fi luată în serios. E foarte trist. Mai îndoctrinează într-o anumită măsură, în sensul că perpetuează o stare greșită de lucruri, le induce oamenilor ideea că e perfect ok să fii superficial, ignorant, agresiv, intolerant, preocupat numai de bani, silicoane, grătare, vacanțe de revelion la munte. E un reper greșit prin faptul că, în proporție de 80 la sută sau mai rău, e agramată – dacă te uiți pe ziarele online, îți vine să-ți smulgi părul din cap. Și, din păcate, “decât”-ul în propoziție afirmativă, un adevărat virus, s-a răspândit și pe calea asta.

Presa din România nu mai poate fi luată în serios. Le induce oamenilor ideea că e perfect ok să fii superficial, ignorant, agresiv, intolerant, preocupat numai de bani, silicoane, grătare, vacanțe de revelion la munte.

Cât timp lucram în presă, asta mă șoca cel mai tare, agramatismul jurnaliștilor. Incultura, lipsa de imaginație, de seriozitate, astea le mai puteam înțelege. Dar virgula între subiect și predicat pur și simplu mă bloca.

Evident, și în presă există excepții. Sunt oameni serioși care fac munca asta din pasiune, o fac bine, dar din păcate nu cred că vor reuși să iasă la lumină. Românii vor presă de proastă calitate. Sau deloc.

Cât timp am lucrat în presă, situația devenea tot mai deprimantă pentru că vedeai negru pe alb, pe statistici, că românii vor numai știri de tip tabloid – doar asta consumau. Știrile serioase, reportajele făceau de câteva mii de ori mai puține afișări. Deci ce faci, ca jurnalist? Dacă insiști să-i dai conținut de calitate, vei falimenta publicația la care lucrezi și vei ajunge în stradă. Cei mai mulți jurnaliști buni pe care îi cunosc s-au cam reprofilat. S-au retras pe bloguri, și acolo scriu de plăcere, în timp ce au alte meserii.

Era o discuție acu’ ceva vreme – se întreba cineva ce se va întâmpla dacă, în locul scandalurilor mondene, le-am da oamenilor cărți, pictură, muzică de calitate. Ce s-ar întâmpla dacă toate televiziunile ar transmite lansări de carte și concerte de jazz și blues? Oare telespectatorii nu s-ar adapta la asta? Eu sunt sigură că nu. Pur și simplu, ar vinde televizorul la talcioc, ca pe orice obiect devenit nefolositor.

Cum ai vrea să fie Cristina Nemerovschi la bătrânețe?

Bătrânețea e unul din lucrurile care mă sperie într-o oarecare măsură, și asta pentru că am stat în preajma a destui oameni în vârstă și am văzut că te poți pierde încet-încet pe tine. Poți ajunge în situația în care să nu mai ai control asupra minții tale, și e foarte trist. Mi-aș dori să nu fiu aproape deloc diferită de cum sunt acum. Să pot scrie, să pot lansa cărți, să îmi întâlnesc și cititori din locuri începărtate, dacă îi voi avea.

Știi pozele alea cu bătrânele tatuate și îmbrăcate fistichiu, care merg cu motorul la concerte rock? 😀 Cam așa mă văd, doar că mergând la lansări și interviuri, în loc de concerte – sau, de fapt, și la concerte, dar în timpul liber!

Să cred în aceleași lucruri în care cred astăzi, și să nu fac niciodată pasul înapoi pe care îl presupune a fi matur.

Cristina NemerovschiCe ne pregătești în plan profesional?

Multe! În primul rând, aș vrea să plec într-un turneu de lansări ale Păpușilor prin țară, să reușesc să-mi întâlnesc și cititorii mai noi, pe care i-am câștigat în ultimii doi ani, de pildă, și pe care încă nu i-am cunoscut. Să-i revăd și pe cei mai vechi, desigur! Mai am în plan și niște evenimente neconvenționale, să vedem dacă vor reuși să depășească stadiul de proiect.

Cândva în primăvara asta o să fac și o dezvăluire pe care unii o așteaptă deja, legată de niște cărți “secrete” ale mele, mai precis o trilogie – mai multe detalii la timpul potrivit 🙂

O să mă întorc cât de curând la scris, am în minte continuarea nymphettei, care se va intitula Vicky, nu Victoria. Și câteva alte cărți…

Îți mulțumesc frumos!

Și eu îți mulțumesc mult și spor la scris!

Citește și:

Paul Hitter: Când ești artist, trebuie să mergi invers decât turma

Alexandru Voicescu: Multe cărți apărute în România sunt prostii, imbecilități pentru oameni care nu pot să gândească singuri

Fotografii: Arhivă/ Facebook Cristina Nemerovschi, Tipadelasocio

Advertisements

2 comments

  1. Așteptăm cărțile! 😀

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: