Cristina Nemerovschi (I): Pierderea credinței în Dumnezeu mi-a adus luciditate și curaj

10931376_905352552838027_5644653221659201187_nDeschizătoare de drumuri și asumătoare de riscuri, scriitoarea Cristina Nemerovschi (34 de ani) vorbește despre copilăria fericită în comunism, adolescența rebelă, primele experiențe sexuale și cea mai complicată relație din lume. Autoarea trilogiei Sânge Satanic și a volumului de succes Păpușile explică de ce libertatea individuală e mai presus decât credința într-un Dumnezeu.

Duminică, 8 februarie, de la ora 17.00, Cristina Nemerovschi își lansează cel mai recent roman, Păpușile, în Librăria Cărturești Verona din București, unde își așteaptă cititorii cu lecturi, cărți, discuții și autografe.

Bună, Cristina! Cum te găsești în 2015? Cu ce gânduri ai început anul?

Salut, Corina! Vrând-nevrând, începutul de an m-a găsit cu multă energie, pentru că am o carte nouă, aproape bebeluș (Păpușile), și sunt multe activități plăcute de făcut care o implică: interviuri, întâlniri cu cititorii, lecturi… Sfârșitul lui 2014 chiar m-a lăsat cu resursele aproape terminate – a fost un an nebun, plin, extrem: am publicat trei cărți – dar partea bună este că acum cititorii mă “reanimează”. Primesc o grămadă de mesaje legate de Păpușile și asta îmi dă foarte mult chef să fiu din nou prezentă, să fac lucruri. Parcă văd că în curând mă voi reapuca și de scris la o nouă carte. Cam așa începe 🙂 Cu un entuziasm foarte puternic că exiști, că ai întâlnit oameni care îți seamănă, bucuria enormă că ai descoperit scrisul și că asta ți-a dat un alt sens, apoi pasiunea de a crea un nou personaj, de a plonja în întâmplări ciudate și reflecții…

10893555_912084722164810_1295972601_n

Pentru cei care nu știu, când și unde te-ai născut? Ce amintiri te leagă de copilărie?

M-am născut în București, pe 10 mai 1980. Am locuit cu ai mei într-un bloc din zona Gării de Nord în primele mele șase luni de viață, apoi ne-am mutat în cartierul Pantelimon. Am avut o copilărie foarte, foarte fericită. Este aproape neverosimil că am avut o copilărie atât de fericită, dacă stai și citești romanele românești despre comunism 🙂 E un contrast uriaș, nu știu, eu în perioada copilăriei nu am simțit niciun fel de lipsuri, e ca și cum aș fi trăit într-o realitate paralelă; poate că la vârsta aia nu-ți doreai lucrurile care lipseau în regimul comunist, și de asta nici nu observai că ele nu sunt acolo unde ar trebui să fie. Acum pare cumva indecent să afirmi că ai fost fericit dacă ai copilărit în comunism, dar la mine chiar așa a fost. În rest, am fost foarte sociabilă și se pare că mă făceam ușor remarcată, în diferite feluri. Aveam chiar de pe atunci schimbări dese de dispoziție, eram când imposibil de rebelă, când foarte apropiată de cei din jur. Și primii ani de școală au fost foarte frumoși – cred că am avut un mare noroc de profesori extraordinari, pornind din școala primară și până în facultate. Oamenii care chiar îți făceau poftă să gândești.

Dacă îi asculți pe adolescenții de azi povestindu-și aventurile erotice, te regăsești destul de mult. Eu mă regăsesc, deși mulți mi se par mai cuminți astăzi față de acum 10-15 ani. În perioada adolescenței mele, prin 96-97, lucrurile erau cumva mult mai puțin complicate decât astăzi, când există mai multe rețineri.

Ce ne poți spune despre părinții tăi? Ce rol joacă familia în viața ta?

Cred că am cu ei cea mai complicată relație din lume 🙂 În special cu mama! Când am creat-o pe mama lui Vicky din nymphette_dark99, m-am inspirat destul de mult din mama mea; ca și mama lui Vicky, și mama a fost dintotdeauna preocupată foarte mult de cum apărem în ochii celorlalți, și ceva mai puțin de cum suntem de fapt. Are și ceva trăsături pozitive din personajul respectiv, în sensul că te putea surprinde uneori fiind de partea ta în situații la care nu te-ai fi gândit.

Una peste alta, începând cu adolescența am avut multe conflicte. În multe din ele a fost și vina mea, desigur. Ai mei s-au despărțit la scurt timp după ce m-am născut, iau cu tata am avut o relație care s-a întins pe o perioadă mai scurtă de timp.

În prezent, consider că familia mea e formată din mine și soțul meu, și cred că este foarte ok așa. Nu prea cred în familiile uriașe, alea din comediile vechi, care numără peste 20 de membri și dau împreună petreceri de pomină. De multe ori, dacă îți petreci prea mult timp cu rudele, inevitabil ajungi să dezvolți o ușoară ipocrizie, pentru că trebuie să faci compromisuri – dacă le arăți cum ești de fapt, sar scântei, și e mai bine să-i lași să creadă ce vor ei cu disperare să creadă despre tine, chiar dacă nu e adevărul, sau nu tot adevărul. Pe mine mă obosește teribil să mă prefac, așa că de multe ori mă simt cu mult mai bine înconjurată de prieteni, decât de familia extinsă.

Cristina Nemerovschi si Alexandru VoicescuCristina Nemerovschi și Alexandru Voicescu sunt căsătoriți din 2000

10369865_841049075935042_6377199944003435766_n

Fie că vorbim despre trilogia Sânge Satanic, nymphette_dark99, Pervertirea sau Păpușile, deși unele foarte tinere, personajele tale trăiesc intens și au vieți sexuale care s-ar putea să-i facă invidioși chiar și pe cei de 40 de ani. Cum îți amintești primele tale experiențe sexuale? Dacă dorești să ne împărtășești ceva, desigur.

Sper să nu fie un șoc pentru cei mai puțini libertini, dar nu au fost chiar atât de diferite de cele ale personajelor mele. Bine, poate ușor diferite de ale nymphettei, pentru că ea are plăceri deja foarte rafinate, a ajuns în punctul în care face sex cu oameni care n-o atrag fizic, doar ca să-și testeze limitele – mi s-a întâmplat asta și mie, dar mult mai târziu decât ei.

Experiențele mele sexuale au semănat cu ale lui M. destul de mult, cred. Ca și la M., există și momente lăsate pentru totdeauna “în ceață”, din cauza combinației indestructibile de sex + alcool, dar probabil că e mult mai bine așa! 🙂

În perioada adolescenței mele, prin 96-97, lucrurile erau cumva mult mai puțin complicate decât astăzi; astăzi, când adolescenții au facebook, se despică mai mult firul în patru, totul este la vedere și în felul ăsta, paradoxal, există mai multe rețineri. Pe atunci, dacă îți plăcea de cineva, aveai grijă să te nimerești cât mai des în preajma lui, să mergeți împreună la chefuri, la munte, la mare, și cam asta era, nu era nevoie să ai aprobarea găștii pentru a face sex cu cineva. E drept că și pe atunci erai catalogat în funcție de vârsta la care ți-ai pierdut virginitatea, erai fie “curvă”, fie “încuiată”, dar erau doar unele dintre multele etichete care ți se lipeau. Pe mine m-au amuzat dintotdeauna, niciodată nu le-am luat în serios, ba chiar mi-a plăcut și să provoc.

Pe de altă parte, este valabil și opusul: există o grămadă de lucruri care nu s-au schimbat și probabil n-or să se schimbe niciodată în viața unui adolescent. Am stat chiar săptămâna asta la o bere cu două din cititoarele mele, ambele liceene, și, după o conversație de un ceas și ceva, când am ieșit din bar mi s-a părut cumva natural să mă îndrept și eu cu ele spre liceu, ca și cum de abia chiulisem și trebuia să ne întoarcem la ore. Dacă îi asculți pe adolescenții de azi povestindu-și aventurile erotice, te regăsești destul de mult. Eu mă regăsesc, deși mulți mi se par mai cuminți astăzi față de acum 10-15 ani.

Pe scurt, că tot aminteam de copilărie, după o copilărie fericită la mine a urmat o adolescență cu rebeliunea dusă la maxim. Nu-ți pot da nici măcar exemple de chestii pe care le făceam, fiindcă atunci mai mult ca sigur părinții adolescenților de astăzi vor face un foc mare în care să-mi ardă cărțile!

Familia mea e formată din mine și soțul meu. De multe ori, dacă îți petreci prea mult timp cu rudele, inevitabil ajungi să dezvolți o ușoară ipocrizie, pentru că trebuie să faci compromisuri – dacă le arăți cum ești de fapt, sar scântei, și e mai bine să-i lași să creadă ce vor ei cu disperare să creadă despre tine.

Care ar fi oamenii/ lucrurile/ activitățile fără care n-ai putea trăi? Desigur, nu ne referim la trebuințele fundamentale.

Lucruri cu siguranță nu sunt; îmi dau seama că m-aș putea lipsi la capitolul ăsta de absolut orice, chiar și de cele care momentan îmi par foarte apropiate și indispensabile, pe care le folosesc zilnic, cum ar fi laptopul și internetul. Ca să te amuz un pic, citeam de curând un sondaj printre doamne, și fiecare enumera trei obiecte fără care nu ar putea trăi – aceste obiecte erau ceva gen rujul cu efect hidratant și de mărire a buzelor, mobilul cu husa cu Hello Kitty, crema de gălbenele, genul tonifiant pentru sâni… Mda, am râs cu poftă atunci, și mi-am dat seama că ridicolul vine din lipsa lor de imaginație – femeile alea efectiv nu puteau concepe o lume în care s-o ia de tot de la capăt, o lume în care obiectele respective efectiv să nu-și mai aibă rostul. Eu, dacă m-aș trezi pe o altă planetă, fără niciun obiect cunoscut asupra mea, aș privi-o ca pe o provocare, ca pe un fresh start. Deci, printre lucruri n-am nimic fără de care să nu pot trăi.

Dintre oameni, bineînțeles, pe locul întâi vine ființa iubită. Apoi alți oameni care îmi sunt dragi. Nu știu dacă sună ciudat, dar m-aș simți mult mai săracă dacă din lumea noastră ar dispărea toți artiștii pe care i-am idolatrizat la un moment dat și care m-au inspirat într-un anumit punct al vieții mele. Probabil că aș putea să trăiesc și cu gândul că ei au dispărut – oricum, un artist care își lasă în urmă opera nu dispare de tot –, dar cu siguranță aș resimți un gol. Și chiar am, la modul concret, senzația că sunt mai săracă și puțin mai pierdută de fiecare dată când aud că o astfel de ființă nu mai e printre noi. Și, desigur, m-aș simți foarte pustiită dacă peste noapte cineva mi-ar răpi toți fanii! 😀

Dintre activități… pfuai, aici e cel mai greu. Tot ce am trăit până acum mă îndeamnă să spun că, teoretic, poți trăi relativ ok și atunci când ești forțat să renunți la o activitate care îți făcea mare plăcere. Din fericire, sau din păcate, omul este o ființă oribil de adaptabilă. Poate supraviețui fără multe. Se poate obișnui cu răul, cu incompletul, cu ceea ce cândva nu credea că ar putea vreodată să accepte. Pe de altă parte, chiar nu vreau să dau răspunsul ăsta, pentru că idealul meu de viață este să faci numai lucrurile care îți plac, să te arunci nebunește, până la capăt, în activitățile care îți provoacă pasiune, entuziasm. Să rupi limitele impuse, să nu te oprești niciodată, să nu te mulțumești cu puțin atunci când descoperi ceea ce-ți place. Să iei tot. Așa că, da, poți supraviețui fără activitățile tale preferate, te poți adapta, la o adică, dar eu nu aș vrea să trăiesc fără ele.

Nu aș vrea să trăiesc fără scris, fără muzică, fără cărți bune și peisaje care te rănesc prin frumusețea lor, fără ceea ce simt atunci când am în cap o carte nouă; fără introspecție, fără călătoria minunată, nebună, în lumile care sunt în tine, cele pe care încă nu le-ai concretizat. Nu mi-aș dori să trăiesc fără momentele care te fac să te îndoiești că ești muritor, fără acele clipe cu totul ieșite din comun în care ai certitudinea că ai înțeles totul, că te substitui universului. Fără să creez ceva, să încerc să rețin momente, să le ofer și altora exact așa cum au fost ele.

vcxzCărțile Cristinei Nemerovschi, citite și recitite de Tipadelasocio

Care au fost marile tale satisfacții profesionale de la debutul literar până acum?

Au fost neașteptat de multe, și toate sunt legate de cititorii mei. Chiar acum o oră am primit un mesaj care spunea așa: “Dacă n-ai fi fost tu, eu aș fi fost acum prost”. Mi s-a părut minunat.

Tot ce-mi spun cititorii mei îmi produce o satisfacție uriașă; uneori mă pune în încurcătură, mi se pare că nu merit toate cuvintele astea incredibile. E o satisfacție enormă când îmi spun că și-au descoperit propriul drum citindu-mi cărțile, că și-au găsit pasiuni care îi definesc. Că și-au găsit iubiri după ce m-au citit pe mine; că și-au ales facultăți și stiluri de viață care li se potrivesc. Unii îmi scriu că au renunțat să se sinucidă datorită cărților mele, este o emoție pe care nu ți-o pot descrie.

O altă satisfacție incredibilă este atunci când oameni care m-au citit pe mine scriu cărți excepționale. Și de vreo doi ani se tot întâmplă!

Desigur, mă bucură și premiile, articolele despre mine, traducerile pe cale să apară, invitațiile de a ține lecturi în locuri în care n-am mai fost, toate lucrurile frumoase care i se pot întâmpla unui scriitor, chiar și în România. Dar satisfacțiile reale vin de la cititori, pentru că fără ei n-ar fi fost nimic.

Dacă n-ar fi fost scrisul, ce altă meserie ai fi îmbrățișat?

Am zis eu acum vreo doi ani că, dacă n-aș fi fost scriitoare, mi-ar fi plăcut să fiu solistă de death metal 🙂 Poate asta, poate altceva, tot în apropierea artei. Ceva palpitant, asta ar fi fost singura cerință. Ceva care să-mi dea la fel de multă emoție pe cât îmi dă scrisul.

Însă, dacă e să fiu sinceră până la capăt, nu prea îmi pot imagina cum ar fi fost să nu fi scris, și asta dintr-un motiv banal: mie mi se pare foarte, foarte ușor să scriu. A spus scriitorul Mircea Pricăjan de curând într-o recenzie că eu scriu cu lejeritatea cu care respir, și cu siguranță m-a citit bine, fiindcă exact așa simt și eu. De mulți ani mă lupt cu o lene uriașă, existențială aproape, cu o stare de oboseală când vine vorba să fac orice altceva în afară de scris. Mi se pare cu mult mai greu să ies să fac cumpărături decât să scriu. Mi se pare mai greu să merg la o petrecere (deși e genul meu să merg la petreceri) decât să scriu. Dacă scrisul ar fi fost pentru mine o activitate care să-mi consume energie, să mi se pară greu, cu siguranță aș fi abandonat-o. De asta nu prea-mi pot imagina cum ar fi fost fără el, îl simt ca pe un lucru foarte natural.

Crezi în Dumnezeu? De ce?

Nu, nu cred.

Surprinzător, poate, am avut o copilărie și un început de adolescență destul de puternic religioase, în sensul că îmi plăcea foarte mult să petrec timp în biserică, mă atrăgea să aflu mai mult despre tot ce ținea de creștinism… până la un moment în care am început să-mi pun mai multe întrebări despre mine și mai puține despre lumea din jur. Probabil că atunci s-a întâmplat ceva, nu știu. Acum, dacă mă gândesc, orice religie care îți impune un (dumne)zeu a cărui voință trebuie s-o asculți orbește vine în contrast total cu filosofia mea de viață. Eu cred enorm în capacitatea ființei umane de a fi totul, cred în mintea noastră, în sensibilitatea noastră, în puterea noastră de a face alegeri, de a ne ridica mereu deasupra a ceea ce am fost. La un moment dat, dacă te gândești suficient, înțelegi că nu poți crede în același timp și în om și în Dumnezeu. Deja în momentul în care vezi omul ca pe o copie a lui Dumnezeu, o jucărie căreia Dumnezeu i-a dat liberul arbitru, dar numai așa, ca să-l privească cum se zbate și să se amuze pe seama lui… deja ai minimalizat omul, din punctul meu de vedere. Eu cred că omul nu este tras de sfori, iar liberul arbitru nu este ceva ce i “s-a dat” suplimentar, ci este chiar natura lui. Și, din perspectiva opusă, dacă tu crezi că omul poate deveni orice, că are posibilități nelimitate, deja în ochii unui credincios ești un eretic, pentru că îi răpești dumnezeului atributele pe care le monopolizează.

În momentul în care vezi omul ca pe o copie a lui Dumnezeu, o jucărie căreia Dumnezeu i-a dat liberul arbitru, dar numai așa, ca să-l privească cum se zbate și să se amuze pe seama lui… deja ai minimalizat omul. Eu cred că omul nu este tras de sfori, iar liberul arbitru nu este ceva ce i “s-a dat” suplimentar, ci este chiar natura lui.

Sunt multe alte lucruri care m-au îndepărtat de religie, pentru că au venit în contrast cu ceea ce cred eu despre lume, cu valorile mele. Nu mă pot identifica cu o credință în numele căreia s-a ucis atât de mult. Nu mă pot identifica cu o filosofie care te îndeamnă să nu trăiești acum, pentru că, dacă ești cuminte, vei mai primi o altă viață după moarte – mi se pare terifiant să le răpești oamenilor singura șansă de a trăi până la capăt, oferindu-le în schimb o minciună. Eu cred exact contrariul: că trebuie să profităm de fiecare moment pe care-l avem aici, acum. Să devenim tot ceea ce putem fi. Să experimentăm enom, nebunește, disperat. Orice altceva mi se pare irosire.

Mai este ceva care unora probabil o să li se pară frivol sau ciudat: eu iubesc enorm animalele, nu le consider inferioare omului, ci făcând parte din aceeași specie, a viețuitoarelor, și cred că religiile – poate creștinismul în mod special – au făcut foarte mult rău, din punctul ăsta de vedere. Au băgat în cap omului prost că poate dispune de viețile animalelor după propriul lui plac, mințindu-l că Dumnezeu a pus “dobitoacele” pe pământ numai pentru ca omul să se servească de ele. Au fundamentat concepții total greșite și violente, care nu mai pot fi, din păcate, dezrădăcinate, oricât s-ar lupta asociațiile pentru protecția animalelor.

Așadar, nu cred în Dumnezeu, și nu simt deloc necredința ca pe o lipsă, ci dimpotrivă. Părerea mea e că omul care nu crede este mai curajos, caută mai multe răspunsuri, dă piept pe cont propriu cu teama de moarte, de gol, de neființă. Pierderea credinței (dacă am avut-o într-adevăr cândva) mi-a adus luciditate, întrebări, răspunsuri, și încredere în mine însămi, hotărârea de a nu lăsa deciziile privind propria-mi viață în mâinile altcuiva.

Desigur, respect credința altora. Am mulți prieteni credincioși. Și, de partea cealaltă, am întâlnit înfiorător de mulți autointitulați atei plini de prejudecăți, de spaimă față de lucrurile pe care nu le înțeleg. Până la urmă, omul face o alegere, dacă să creadă sau nu, și nu trebuie judecat prea aspru indiferent de tabăra în care se plasează. Fiecare se descurcă cum poate în fața fricii de moarte. Unii, pur și simplu, nu se simt în stare s-o înfrunte singuri.

10942164_912084718831477_1619545694_nÎmi este teamă că ar putea veni un moment în care să nu mai pot “trăi până la capăt”, adică acel moment în care poate aș ajunge să trăiesc la fel ca majoritatea oamenilor.

Cum ar arăta viața ta dacă ar fi un desen/ un tablou? Dar o melodie?

Ce întrebare mișto! Habar n-am! În legătură cu melodia, dacă m-ai fi întrebat acum câțiva ani, cu siguranță ți-aș fi zis că trebuie să fie neapărat o piesă de la Gorgoroth, ceva foarte violent 😀

Acum, aș zice că în ambele cazuri – desen plus melodie – trebuie să existe contraste uriașe, lumină și întuneric, agresivitate și tandrețe. Așa (mă) simt în momentul ăsta.

Un loc favorit?

Mă simt foarte eu când sunt în Vama Veche, poate și de asta multe din cărțile mele se încheie cu o scenă acolo. Este un loc foarte plăcut în Vamă, se cheamă Punk Rock Hotel, al unor oameni foarte faini care îmi și citesc cărțile – acolo mă simt de câțiva ani ca acasă.

Mă mai simt foarte bine în parcuri, în oricare din ele. Îmi place să călătoresc foarte mult, și orice loc nou pe care îl descopăr devine automat locul meu preferat, o perioadă.

Bucureștiul mi-a fost foarte drag până prin 2000, dar treptat mi-am mai pierdut iubirea față de el, mi se pare că a devenit tot mai greu de iubit, tot mai banal, mai sec. Mi-ar plăcea să-i redescopăr sufletul într-o zi, dar habar n-am dacă se va întâmpla. Îmi place în schimb foarte mult Brașovul.

10967664_912084712164811_1960422704_nCărțile tale ne transmit un mesaj fundamental: „Carpe diem, fii sincer și asumă-ți riscurile dacă vrei să trăiești cu adevărat și să afli cine ești“. Ți-e teamă de ceva? Uneori ne e teamă de noi înșine.

Îmi este teamă și mie de unele lucruri, desigur. Îmi este înnebunitor de frică de moartea sau suferința ființelor pe care le iubesc. Îmi este teamă că ar putea veni un moment în care să nu mai pot “trăi până la capăt”, cum spune M. în Rezervația unicornilor, adică de acel moment în care poate aș putea ajunge să trăiesc la fel ca majoritatea oamenilor, fără pasiune nebună, fără intensitate – așa ca oamenii sănătoși psihic 🙂. Îmi este teamă că într-o bună zi s-ar putea întâmpla să nu-mi mai placă să scriu, iar viața mea va deveni atunci plictisitoare.

Îmi este din ce în ce mai puțin frică de moartea mea, iar asta mi se pare un lucru bun. Deși sunt zile când frica asta revine, copleșitoare. Încă lupt cu ea.

Mi-a fost mult timp teamă de mine însămi, așa cum spui tu. În diferite feluri. Mi-a fost frică de alegerile pe care le-aș putea face, până când mi-am dat seama că alegerile sunt importante, dar nu chiar definitorii. Cât timp rămâi tu însuți, orice alegere greșită se mai poate îndrepta, cât de cât. Mi-a fost foarte teamă de mintea mea, în special în perioada în care aveam atacuri de panică unul după altul – eram convinsă că mintea mea ar putea ajunge să mă omoare. Am învățat însă în timp să mă accept și să mă mai îmblânzesc 🙂 – știu că am mai multe personalități, știu că există un conflict între ele, dar în același timp că n-aș mai fi eu dacă aș pierde una din ele; cum nu pot schimba starea asta de fapt, tot ce pot face e să controlez daunele.

Citește și: 

Cristina Nemerovschi II: Cocalarii sunt prezenți și printre intelectuali

 

Cătălin Marin: Femeia e un pericol atunci când ești prost

Paul Vinicius: Libertatea înseamnă și autocenzură, dacă suntem zdraveni la cap

Fotografii: Arhivă/ Facebook Cristina Nemerovschi, Tipadelasocio

Advertisements

2 comments

  1. Anita Karmen

    “Au băgat în cap omului prost că poate dispune de viețile animalelor după propriul lui plac, mințindu-l că Dumnezeu a pus “dobitoacele” pe pământ numai pentru ca omul să se servească de ele.” -foarte adevarat. Bine spus Cristina.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: